[cumpănă], [cazanul] și [călătorie]
cumpănă
și mama ardea pe soba de fontă
în baia proaspăt vopsită
lângă cada cu apă cărată în găleți de plastic
și fiartă temeinic în două tuciuri mari în grădină
pe atunci mă adăpam îndeosebi de la o fântână îndepărtată
înspăimântat de copacul cu șira ruptă
care nu mai înfrunzise demult
de pietrele mari agățate de cumpănă
de ghizdul prea jos
complice cu chemările apei adânci
mă întorc uneori la țară și îmi caut copilăria
în podul casei și pe pământul uscat
în grajdul dărăpănat
o găsesc rumegând și o scot afară
încă păstrează un căpăstru sau o funie legată la gât
și docilă mă lasă să o duc unde vreau
am trecut cu ea prin râul rece și tulburat
desculți ni s-au umezit amândurora ochii
mi-a înghețat puțin sufletul și ei i s-au înfiorat copitele
a trebuit să mă reazăm de blana ei neagră
și să o scarpin pe beregată
apoi am dus-o în poienile secrete din pădure
a păscut iarba aceea lungă și tăioasă
îi picura sânge din gură însă de dragul meu continua să rupă
și când ne-am întors seara pe sub cumpăna lunii
avea ugerul doldora de lapte
o durea și în mintea ei se ruga să îmi fie foame
în fântână mereu se adăposteau suflete
bătrâne făceau noaptea vrăji și deochiuri
apa aia pe care o beam și în care ne scăldam
avea ceva din destinele altor oameni
din crimele lor nerăscumpărate
mai înota copilăria mea dar numai noaptea
sub luminile mici
când râul curgea limpede și negrăbit
tatăl meu se uita de sus de pe podul de lemn
ți-am zis eu că are suflet apa asta zicea
și copilăria mea aluneca zâmbitoare
printre pietre verzui
cazanul
mama lângă cazanul de țuică e un tablou pe care mi-l amintesc
cu o trăire intensă
a fost un prag al destinului când a ajuns familia aia de țigani în sat
nici nu mai știu ce vârstă aveam poate unșpe poate chiar doișpe
și un cazan de țuică a devenit brusc un ideal tangibil
și-au făcut tabără în satul de peste râu
într-o vale lângă un pârâiaș
care curgea numai când avea chef
era și o trecătoare pe acolo o potecă între partea de dincoace
și partea de dincolo de vale a satului
dacă tot facem hai să fie de zece găleți a zis tata
sau a zis mama
unul dintre ei sigur a zis
sau poate țiganii
din zece găleți de boască scoți pe puțin zece litri de țuică
din asta mai slăbuță cum se bea prin sud
dar tabloul mama lângă cazanul de țuică
e refăcut an de an
un weekend care mă transportă acolo
la cărarea cu punte peste pârâiaș
care leagă acum doar sinapsele mele
un versant și altul al memoriei
pentru că sătenii au îngrădit-o au tăiat-o în două
au împărțit-o
au uitat-o cu totul
uite îi spun fiului meu cam de vârsta ta eram când s-a făcut
cazanul ăsta numit și alambic
aha zice el și?
pui borhot din ăsta în el – îi arăt –
vai ce pute exclamă copilul
prin fierbere se evaporă alcoolul se duce pe țeavă
până la răcitor unde se produce procesul invers
aburul devine lichid
și curge în găleata aia
pot să gust? mă întreabă
și-i spun că știe deja răspunsul
mai demult nu eram așa stricți intervine mama
de lângă cazanul de țuică
puteau copiii să guste și să știe de toate
că dacă nu erau bune nu le lăsa dumnezeu
dar trebuie s-arunci ce curge întâi mai zic eu
că e otrăvitor
ce prostie mă contrazice mama de lângă cazanul de țuică
să arunci tocmai tăria tocmai fruntea
ce-ar fi o țuică fără otravă se-ntreabă ea
gustând dintr-o ceașcă
cu ochii pe jumătate închiși
copilul râde
dumnezeu se uită în altă parte
călătorie
și când mergi acasă e o călătorie
mintea ta devine un vehicul care te duce înapoi
sau poate inima
în anii aceia în care nu știai cine ești
și memoria e o destinație
cum era grădina din spatele casei
unde mă trimitea tata când voiam în excursie
sau du-te pe râu mai zicea
e apă de munte de o mie de ori mai bună
decât apa aia sărată și stătută de la mare
în care te scalzi în zoaiele altora
pe râu dacă a trecut peste trei pietre
e apă curată
poți să bei liniștit
iar dacă o fi să te îneci
mai bine aici decât în tabără la mare
că e departe și știi cum e cu depărtările
eu am făcut armata la Galați
și abia am mai știut unde am nevasta și casa
tata s-a dus demult însă câteodată vine pe înserat
stăm amândoi pe podul de lemn
și ne curge privirea cu râul la vale
peștii sunt niște umbre jucăușe
arinii și plutele foșnesc mai abitir decât
în nopțile de furtună
dar nimic nu ne sperie
tata pare mai odihnit
oarecum melancolic
și parcă își râde mai puțin de dorințele
și de spaimele mele
mai stăm și rezemați de casă
numărăm stelele
ori vecinii pitiți după uluci
trăgând cu urechea la poveștile noastre
și tata ba vine de la Galați din armată
ba fuge de-acasă bătut de bunicul
ba se întoarce de la uzina de sodă din schimbul doi
cu punga de plastic în care ne aduce nouă
laptele pe care ar fi trebuit să-l bea el
să se trateze de mediul toxic
și nu știu cum se face
că paharele de țuică ne așteaptă mereu pline
în pervaz
iar tata nu mai e supărat pe nimeni
nici măcar cu mama nu se mai ceartă
nu-mi reproșează că am părăsit satul
lăsându-l pe el cu toate treburile pe cap
tata e acum calm foarte calm
îmi spune cum a fost lumea pe vremea lui
și chiar dacă-l întreb
nu zice nici pâs de lumea în care e acum
iar dacă insist să mă ia cu el să arunc o privire
îmi zice să mă duc mai bine în grădina din spatele casei
ori să urc cu picioarele goale râul
că oricât de rece ar fi
tot mai găsesc o brumă de căldură și o felie de pâine
când vin înapoi
Leave a comment