[***], [Dacă], [În coadă de pește] și [Festin]

***

Lasă-mă să te fotografiez,

ți-am spus.

Te-ai așezat cuminte în banca din amfiteatru

și-ai zâmbit ca un puști îndrăgostit.

Când am developat filmul,

în poză mi-am văzut chipul.

Devenim ceea ce iubim.

Noi nu vom avea niciodată o poză cu două capete,

sau cu două inimi,

sau cu patru ochi,

sau cu patru mâini, care se caută orb,

de la prima clipă a dimineții și-n tot rotundul nopții.

Noi nu vom avea niciodată o poză cu noi amândoi,

fiindcă ne suntem unul celuilalt oglindă,

și-o singură cruce ne este de ajuns.

Noi nu ne vom avea niciodată,

noi ne vom fi.

---

Dacă

Dacă aș fi fost iubita ta,

am fi locuit în spațiul alb dintre două cuvinte.

În fiecare seară ai fi scormonit după cele potrivite,

pentru a descuia dimineața următoare.

Eu aș fi dat cu var chilia noastră de zăvorâți,

în așteptarea vocabulelor tale.

Înserarea s-ar fi ivit dintr-un sâmbure de întrebare:

ai o literă să-mi dai,

să îmi fac din vorbe (t)rai?

E prea târziu însă,

am tocit amândoi pingelele cuvintelor,

punându-le să străbată drumuri străine.

Nu poți iubi de mai multe ori

în căușul acelorași silabe.

Dra-gos-te,

ieși din pământul rostirilor tale,

caută-mă în țara făgăduinței,

în tăcere.

---

În coadă de pește

Toate se termină în coadă de pește.

Dar unde încep toate?

În capul peștelui sau în mintea celui

ce visează să nu mai fie vis?

De unde se deșiră spinarea marelui ihtis,

pe care-l împungem cu furculița,

de parcă l-am țintui c-o întrebare?

Răspunsul e atât de simplu,

dar nu se dezvăluie decât privit cu patru ochi,

insistent de absenți.

Doi ai tăi, doi ai mei,

doi plus doi

fac o pereche de ochi clarvăzători.

Shams-vântul și Rumi-(cu)vântul,

aripile unui fluture stingher

fețele aceluiași chip, întors orb către Cer.

Unul tocmai a murit,

celălalt s-a grăbit să învie.

Unul e răstignit,

celălalt și-a înlemnit trupul

în semnul crucii.

Doi și cu doi?

Ar putea fi ei,

am putea fi ceilalți, însă suntem noi.

Îndrăzniți să visați, încă mai sunt oase

pe șira spinării marelui pește,

nu ne-au stat toate în gât.

---

Festin

Stăm fiecare la masa lui,

din casa lui, din viața lui, din memoria lui.

Unii mănâncă grăbit, alții abia înghit,

câțiva privesc în gol,

surâzând către amintirea zilei

în care de cealaltă parte a mesei

stătea o umbră luminoasă.

Eu mă așez la masă și scriu,

ca și cum aș mânca, ca și cum… aș!

Mai întâi o ciorbă de zarzavat din grădina lui Voltaire,

tu zâmbești, candid (Candide?), și mă întrebi când am cultivat-o.

Apoi un pește alb,

ultimul cașalot eșuat în Sena,

sau în râul tulbure din inima mea,

bătătoare cam tare (la ochi, la ce altceva?).

Mestec din greu, fiecare înghițitură e un munte de lacrimi,

aș avea cu ce să-ți spăl picioarele din belșug,

te-aș îmbăia ca pe un prunc născut prea târziu în mine,

ca pe Iisus la ospățul celor care nu știau

ce urmează și cârteau.

Așa și eu, plâng și zic,

noroc că nu ești aici, noroc bun.

La desert, aleg de pe masa dulciurilor

un fruct tras în țeapă

și răsfiert în ciocolată,

ca un creștin martirizat pentru credința lui.

Fructul dragostei,

numai el se mai lasă adulmecat,

devorat, torturat.

Închid caietul,

meniul ăsta nu-i pentru toți ochii

unii încă mai cred că a vedea e tot una cu a privi,

alții că a mânca e tot una cu a scrie,

eu însă știu că a scrie nu e decât masca mortuară

a lui a iubi.

---