De ce plângi?
Prima dată când a luat-o pe coajă, din câte îmi amintesc, avea vreo șapte ani și lăsase pe cineva să intre în apartament, deși nu avea voie. Era una din regulile de aur ale familiei, o suspiciune față de necunoscuți, cine știe de ce, pe care o mai are și astăzi. Stătea afară, pe bordură, toropit de soare, în cămașa albă și pantaloni negri, cred că într-o miercuri, și se gândea dacă să urce. Era aproape vară și nu avea chef de teme și de lumina chioară a jaluzelelor împletite. Chiar atunci o tanti – toate erau tanti în acei ani – l-a întrebat dacă nu ar putea să le folosească baia, că e gravidă și o taie rău, iar el a lăsat-o, poate din milă, ori din cauză că avea o fire moale și nu prea refuza pe nimeni. Nu mai știu.
Femeia s-a pișat în budă fără să tragă apa, maro, mirositor, sufocant, iar când el s-a dus să curețe, de frică să nu fie descoperit, ea a furat un inel de aur dintr-o cutiuță de bijuterii de pe dulap. Peste câteva zile, sau poate chiar în acea după-masă, ai lui au aflat cum-necum de dispariția inelului. Nu era foarte scump, dar avea valoare sentimentală.
Și… – REGULA DE AUR!
Ține și acum minte întrebarea care însoțea cu exactitatea unui metronom, tic-tac, fiecare palmă dată de taică-său, fost canotor, lat în umeri și cu brațe groase, obișnuite cu efortul. Îi scuturau capul din stânga în dreapta: „De ce plângi?” Chiar așa… Era totuși vina lui („de ce plângi?”), făcuse ceva interzis („de ce plângi?” ), prostesc de-a dreptul („de ce plângi?”), și le merita. Atâtea câte au fost.
Nu știu dacă s-a mai smiorcăit după aia la următoarele bătăi: când și-a pierdut cheile – le uitase la un coleg; când a pătat mocheta din hol cu aracet – încerca să construiască o căsuță din chibrituri; atunci când s-a ars la deget pentru că se juca cu aragazul – aici chiar și-a căutat-o cu lumânarea (hazliu, nu?), de parcă nu știa că trebuia să se păzească de palmele grele ale bărbatului.
Mint. A plâns în hohote, cu muci. Să vă zic când nu a plâns.
*
La a nu știu câta ceartă între ai lui – nu erau unele normale, ci cu pizduieli, urlete, trânteli, pahare sparte și scrumiere aruncate în perete – că de aia arăta casa aia cum arăta – nu a mai rezistat și a sărit între ei.
„GATA!”
Erau dese și știa asta pentru că le nota într-un calendar pe care îl ținea ascuns sub pat, ca o femeie care își calculează zilele ciclului. El număra scandalurile. Una, două, trei… uneori le scria din urmă, convins că erau săptămâni când se petreceau zilnic. Le însemna cu perseverența și chibzuiala celui pentru care certurile în familie și abuzul domestic au devenit evenimente banale, chiar monotone.
Dar în seara aceea nu mai avea nicio fărâmă de răbdare – e totuși firesc; așa că a țâșnit în picioare, pregătit să dea înapoi, să-l oprească pe taică-său, alimentat de curajul acelei clipe, al revoltei neașteptate. Ridicol, în fond. Următorul lucru pe care l-a simțit a fost piciorul în piept care l-a trântit pe covor.
O greutate enormă, invizibilă, îi apăsa plexul și îi oprea lacrimile. Și aerul. Se sufoca. Plămânii i se blocaseră, iar coastele îl strângeau ca o menghină al cărui singur scop era să îl strivească milimetru cu milimetru până nu mai rămânea altceva de făcut decât să îi sfarme inima. Atât cât mai era din ea.
Speriat, taică-său s-a lăsat peste el și l-a masat pe piept.
„Am să mor” cred că s-a gândit puștiul în timp ce simțea palmele vindecătoare peste el.
A mai gâfâit de două ori apoi și-a revenit. S-a ridicat în capul oaselor și a așteptat întrebarea, care însă nu a mai venit în seara aceea.
Într-un fel, toate astea au dat roade, fructele otrăvite de care vă ziceam adineauri.
*
Se întorcea de la școală. Ninsese mult în ziua aceea, mai mult decât iarna trecută, mormane peste mormane, iar el își târșâia bocancii prin zăpada proaspătă. Îi plăceau întunericul, vântul și înghețul, asprimea lor îl linișteau. Era ud din cap până în picioare pentru că se tăvălise în curtea școlii prin grămezile uriașe adunate acolo de lopețile portarului.
Peste drum a zărit câțiva baieți, vreo trei sau patru, care se împingeau în fetele ce treceau pe lângă ei, după care le spălau cu zăpadă. Erau de două ori mai mari ca el, zgomotoși, puși pe harță. A făcut un bulgăre și l-a aruncat peste mașini către ei. Nu pentru că ar fi încercat să îi oprească, îi păsa prea puțin de fetele acelea. Cred că voia să se mai joace, să rămână pe afară, departe de toate cele pe care le-am pomenit.
Hăndrălăii l-au văzut și au traversat strada în fugă, țintă. Unul dintre ei, cel mai solid, a lătrat către el: „Ce pizda mă-tii faci, fraiere?” apoi l-a prins de gluga jachetei și l-a trântit cu fața în zăpadă.
Răceala iernii și gustul dulceag de sânge i-au invadat gura, nasul, ochii și urechile. Când a dat să se ridice, altul l-a împins înapoi, batjocoritor. Apoi l-au ridicat la grămadă și au început să-l frece cu gheață pe obraji, ca pe fetele de peste drum. Se străduia să nu pișe ochii și să nu se milogească de ei. Horcăia. Obosit, a încercat să se smucească de lângă ei, dar fără folos, așa că într-un final s-a lăsat moale la pământ, rușinat că nici acum nu avea tăria de a lupta împotriva celor care îl răneau.
Apoi a auzit niște pași și a reușit să își ridice privirea. Era taică-său, care se nimerise pe acolo. Pe primul dintre băieți l-a luat de guler, l-a pălmuit și l-a aruncat într-un gard. Pe al doilea l-a lovit cu pumnul în tâmplă.
„Nu mai da, mă!” l-a auzit țipând pe băiat.
„Taci din gură!” a zbierat și l-a pocnit iarăși.
Pe al treilea l-a smucit de câteva ori și l-a împins de pe gheață direct în șanț, unde a picat cu brațul sub el, iar osul s-a frânt. S-a auzit un pocnet sec, de crenguță ruptă sub talpă. Al patrulea a luat-o la fugă fără să se mai uite înapoi.
*
Puștiul s-a ridicat în picioare, ajutat de taică-său care l-a tras în sus, spre el, și i-a șters lacrimile cu mâneca hainei. Îl ardea pielea acolo unde gheața îi frecase fruntea și obrazul. S-a uitat lung la cei trei hăndrălăi care încercau să se adune de pe jos, buimaci, zdrobiți. Ăla cel mai mare, care îl înjurase, se ținea de mâna ruptă și plângea. Îi curgeau mucii pe buze și suspina, ghemuit. S-a apropiat de el, simțindu-i durerea, cu milă. Se gândea să îi zică lui taică-său să oprească o mașină și să-l ducă la spital. Părea grav. Când a ajuns însă lângă el a simțit fiori de bucurie și o satisfacție întunecată. A zâmbit.
„De ce plângi?” și-a dorit să îl întrebe. „De ce plângi?” „De ce plângi?” „De ce plângi?” – ca un metronom, tic-tac, pe ritmul amintirilor care clocoteau în el. S-a codit un pic și până la urmă nu a mai zis nimic. În schimb, și-a strecurat mâna mică în pumnul uriaș al tatălui său, palmă de fost canotor, și a plecat spre casă, mulțumit că, într-un târziu, se făcuse dreptate.
Imaginea reprezentativă: Matthew Brindle
Leave a comment