De la început
Acum nişte ani, câți or fi?, s-a dus la film cu fii-su cel mare – celălalt era încă prea mic şi ar fi putut începe să bâzâie – mirosea a vechi și a haine îmbâcsite îmbibate de ploaie, fii-su nu știa a ce mirosea, nu-l mai dusese la film, era o noutate pentru relația lor, așa că erau puțin intimidați amândoi. Mai erau vreo două cupluri care doar căutau întunericul unei săli, nu găsiseră niciun loc disponibil și nimeriseră în sala de cinema. La sfârșit nici nu știau ce văzuseră, dar erau mulțumiţi. Atunci el cu fii-su văzuseră American Beauty, acum aveau să-și amintească toată viața ieșirea asta a lor în doi: tată–fiu mai mare, din care îi excluseseră pe ceilalți doi membri ai familiei.
Când ieșeau până la magazin și pe drum apărea câte o pungă zburlită ce zbura zănatic printre mașini și apoi sărea pe trotuar printre picioarele trecătorilor, ei doi se uitau unul spre altul, spuneau cuvintele, ca să fie siguri că se gândeau la același lucru: „American Beauty de România”, şi râdeau puțin.
Acum stătea singur la fereastra din sufragerie, era duminică, înainte de prânz, cel mic era închis la el în cameră, cel mare avea zi de excursie, deci, de data asta n-avea cum să-l cheme, cum să-i dea un cot, cum să se uite complice unul la altul. Cu nevastă-sa în weekenduri se certa, începeau cearta exact vinerea la prânz, așa se asigurau că nu-și vorbeau tot weekendul, că nu trebuiau să facă nimic împreună, că nu mai era nevoit niciunul să vină cu vreo idee despre ce-ar fi putut să facă, iar lunea își vorbeau din nou, ca și cum nimic nu se întâmplase.
Era singur la fereastră: îl atrăsese o umbră, poate citise prea mult din cartea despre animale, își ridicase capul și văzuse pentru câteva clipe un pelican în mărime naturală și cu toate culorile din carte. Se apropiase și era, de fapt, doar umbra de la aparatul de aer condiționat.
Stătea cu mâinile sprijinite de perete şi nu putea să atingă geamul ca să nu-l murdărească, pentru că o nouă ceartă cu nevastă-sa n-avea în plan până vinerea următoare. Ce păcat că nu era pelicanul acolo, ar fi vrut mult să vadă o pasăre mare lângă el, acum se întreba de ce-i rămăsese în minte tocmai pelicanul, când ajunsese deja la împerecherea elefanților și credea că era prins în complexitatea fenomenului, și deodată pelicanul ăsta pe care și-l închipuise atât de aproape.
S-a uitat bine pe stradă: dacă totuși fusese acolo și căzuse sau zburase sau voia să-i arate ceva, nu, nici urmă de cioc de pelican. Treceau tați cu copii mici ascunși în cărucioare moderne, lila, bleumarin, gri, vernil şi toate păreau noi şi frumoase de la fereastra lui. Unde erau mamele copiilor? Era un complot, o hotărâre unanimă, de ce apăreau doar bărbați? Își fixase privirea pe unul, mergea foarte… extrem de încet, de fapt mai mult stătea pe loc, poate acolo, în punctul ăla se decisese el să-și petreacă toată ziua. Căruciorul lui era verde, era pentru copii foarte mici, care stau mereu culcați înăuntru și visează ce visează copiii mici, copilul nu se vedea, ca să știe dacă era fată sau băiat. Tatăl mișca ușor căruciorul înainte și-napoi, fără să se uite la copil, iar cu mâna liberă dansa pe ecranul mobilului, avea o dexteritate incredibilă, cum ținea cu aceeași mână mobilul și-și învârtea degetul mare pe ecran. Treceau și alți tați pe lângă el, dar ei chiar mergeau, apăreau, erau în dreptul lui, îl depășeau și dispăreau, el nu, în același loc.
A început să bată vântul și atunci a sesizat cu coada ochiului ceva mișcându-se, nu voia să-și ia ochii de la tătic, dar punga aia l-a strigat, nu era pe jos, printre mașini și roți și asfalt și picioare, era agățată într-o creangă de copac. Nu era o pungă diafană-albă-dulce-voalată-grațioasă, era o pungă chinuită, cine știe cum ajunsese pe creanga aia din copac, era prea sus ca s-o fi agățat cineva special. Sigur zburase de la vreo fereastră, era albastră punga, albastru crud din plastic fin, se zbătea să se elibereze, spera ca vântul s-o ajute, se balansa în toate părțile, șuiera, urla, făcea semne disperate.
Fii-su nu era acolo să-i arate cu degetul, să-i îndrepte capul dacă nu vedea exact unde să se uite, să-i arate punga și să-i zică: „American Beauty de România” și să râdă împreună. Își muta privirea de la pungă la bărbat și înapoi, nu era nimic de ținut privirea pe ei, dar el o făcea, găsise o legătură între pungă și bărbat, știa exact ce-o să se întâmple.
Și s-a întâmplat: vântul s-a schimbat din prietenos în prea puternic, punga s-a umflat ca un balon, dar nu s-a desprins de creangă. El a alergat la bucătărie și a adus mătura, era o mătură cu coada lungă, nu era sigur cu ce parte ar fi fost mai bine să încerce. A deschis geamul cu greu, nu prea era folosit geamul ăla, se obișnuiseră să-l lase închis de când erau copiii mici și ar fi fost periculos, a întins mătura ținând-o de coadă, poate paiele alea or ști ce să facă, cum să desprindă punga de pe creangă, dar mătura era prea scurtă. S-a gândit dacă avea vreun băț mai lung în casă: mopul tocmai îl aruncase nevastă-sa, voia unul nou, nu se mai potrivea cel vechi. Atunci a adus tubul de la aspirator: l-a îmbinat cu mătura şi le-a lipit cu scotch, dar nu era suficient de puternic, aşa că a apucat două eșarfe de-ale nevesti-sii, le-a înfășurat și le-a înnodat, o să le calce el după, aici punga e pe primul plan, parcă au fost de la început împreună, oricum au cam același rol, doar că una e mai primitivă și celălalt mai avansat.
Punga se îmbrâncea singură în toate părțile şi el a întins bățul cel nou, a ajuns aproape până la ea, dar ar mai fi trebuit câțiva centimetri. S-a aplecat. Nu era chiar așa de sus, câteva etaje acolo, vântul i-a ridicat imediat cămașa, l-a gâdilat pe burtă, și deodată a simţit că-l împinge cu putere. Avea ambele mâini în jurul bățului, se ținea strâns de el și s-a reechilibrat. Bățul a atins punga, iar brațele ei s-au întins deodată relaxate şi au dat drumul crengii.
Punga a zburat, s-a rotit ușoară în albastrul ei crud, a făcut tumbă după tumbă, s-a lungit și s-a lipit pe fața bărbatului care avea o mână ocupată cu mobilul și una cu bâțăitul căruciorului cu un copil înăuntru. Bărbatul nu s-a speriat şi n-a încercat s-o dea laoparte. O aștepta de mult, de când cu căsătoria, de când cu familia, bărbatul era el și punga albastră îl făcea să dea deoparte tot și să fie el singur din nou, la început, când putea să aleagă orice, să fie oricine, să facă orice voia. Da, fusese bine, responsabil, corect tot ce făcuse, dar nu asta voia, albastrul pungii îl lăsa să fie singur din nou, liber să plece departe, să nu asculte pe nimeni, să nu se mai întoarcă.
Altfel e totul când începi din nou după ce știi ce-ai făcut și ce-ai fi vrut să faci și doar punga asta îl lăsa s-o ia de la început, nu mai împingea niciun cărucior, nu mai exista niciun mobil, nici certurile de weekend, doar el înainte s-o întâlnească pe nevastă-sa, o întâlnise o dată, n-avea de ce s-o mai întâlnească. El singur într-un oraș nou, plin de culori și de muzică, da, asta sigur, multă muzică, și toți îi zâmbeau pe stradă pentru că îl recunoșteau și el le zâmbea la rândul lui, orașul care-l așteptase atâta, care exista doar pentru ca el să vină într-o zi.
Punga și-a luat zborul, nu mai avea altul pe fața căruia să se lipească, zbura singură, se rostogolea din nou, zbura lent și tot mai sus, până a dispărut brusc, iar bărbatul și-a regăsit telefonul și căruciorul cu copil înăuntru. A început să vorbească la mobil şi copilul s-a plictisit de atâta legănat și a început să scâncească, la început încet, dulce, pe urmă tot mai tare, până a ajuns la plâns de-a dreptul și bărbatul a trebuit să închidă telefonul și să-l ascundă într-un buzunar. A ridicat copilul până la nivelul ochillor lui, copilul s-a oprit din plâns și i-a zâmbit.
Atunci el a intrat în casă şi a desprins mătura de tubul aspiratorului, eșarfele nevesti-sii arătau bine, n-ar fi trebuit să bănuiască nimic.
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment