De nedespărțit
Eram de nedespărțit, în aceeași bancă din clasele primare, dormeam una la cealaltă, familiile noastre se cunoșteau între ele, își mai telefonau din când în când să se asigure că suntem unde-am zis, adică eu la ea sau ea la mine. Nu ne-au prins niciodată cu minciuna pentru simplul motiv că eram una pentru alta cea mai bună companie pe care-o puteam căuta. Cea mai frumoasă petrecere a timpului. Sau pierdere de timp, de ce nu, uneori stăteam pur și simplu întinse pe covor cu picioarele în sus, rezemate de marginea patului sau proptite-n scândura de la vreun dulap.
În clasele mici ne jucam cu păpușile, făceam parada modei în scara blocului, iar uneori mai jucam și fotbal. Într-a cincea am dat de dracu’ la română și de atunci a început să facă și temele mele. Ea se descurca bine, eu deloc. Odată, Lazăr, directorul școlii, dracul de română, ne-a prins. Pe ea o plăcea, așa că nu m-a pedepsit nici pe mine, trebuia să fim pedepsite ori amândouă, ori… treacă de la el când a aflat după cine copiasem. Într-a șasea și a șaptea ne duceam la concerte 3 Sud Est. Aveam și caiet 3 Sud Est – decupam tot ce prindeam cu ei din reviste și le lipeam într-un caiet dictando A4 pe care-l țineam cu rândul ba la una, ba la alta. Până când s-a făcut rockeriță și, deși nu înțelegeam muzica aia, m-am luat după ea. N-aș fi acceptat să ne despărțim de la atâta lucru, m-aș fi dat după ea orice ar fi fost, aș fi urmat-o oriunde, exact așa cum sunau planurile noastre despre viitorul foarte îndepărtat, pe când nici nu ne imaginam că n-am intra la același liceu. Dar nu faptul că ne-am dus la licee diferite…
Deși nu prea-mi plăcea să recunosc, știam că era mai deșteaptă decât mine. Și cred că mai frumoasă, cu toate că nu prea avea iubiți. Ea nu avea, în timp ce eu… eu credeam că e singura în fața căreia pot plânge din cauza lor fără să-mi fie rușine. Mă îndrăgosteam ca proasta numai de tipi care dispăreau. Nu-mi zicea nimic, mă asculta și atât. Singurul moment în care s-a impus în fața mea, amenințând că mă pârăște la mama, a fost într-a opta, când i-am spus că vomit ce mănânc ca să slăbesc. Atunci ne-am certat urât, dar mamei nu m-a spus.
În banchetul de-a opta m-am îmbătat de n-am mai știut ce-i cu mine. Tot din cauza unui băiat. Ea era îmbrăcată cu niște pantaloni negri, eleganți, lungi, și un tricou tot negru. În banchet! Eu în fustă mini, verde fosforescent, și un maiou strâmt, prea strâmt pe sânii mult prea mari pentru cei paisprezece ani ai mei. Ei nu-i crescuseră deloc. Dar nu am văzut stridența diferențelor dintre noi decât mult mai târziu. Pe atunci tot ce vedeam la noi era că suntem de nedespărțit. Continuam să ne facem zeci de planuri pentru după a opta – eu nici nu visam să fiu admisă la liceul unde ea a intrat fără emoții, ea știa, fără să fi discutat măcar o dată despre asta, că voi ajunge la un liceu mult mai prost – când nu vom mai fi stat în aceeași bancă. Urma să ne vizităm, să ieșim în oraș, la munte, la mare, să fim mai libere ca niciodată, se cam termina cu orele impuse de ajuns acasă, gata, intram la liceu, creșteam.
Dar nu faptul că ne-am dus la licee diferite a fost…
Târziu, mulți ani mai târziu, atunci când mă gândeam la noi, când revedeam diferențele, când mă-ntrebam dacă nu cumva eu am fost parazita în relația noastră, dacă nu cumva mă judeca pentru rezultatele slabe la învățătură, dacă nu mă considera o povară pentru că a-mi face temele la română devenise nu obicei, cât necesitate – a mea, desigur –, dacă faptul că băieții mă tratau ca pe o grasă urâtă și disperată, în timp ce ei nici nu-i ajungeau la nas, nu erau motive pentru care să mă fi desconsiderat în secret.
Dar nu faptul că ne-am dus la licee diferite… și totuși nici ea nu m-a căutat după aceea… Mă întrebam – după ce revedeam toate astea încercând să-mi dau seama dacă am greșit cu ceva, dacă a fost vina mea, așa cum am crezut multă vreme imediat după întâmplare – dacă știa. Dacă și ea mă învinovățise așa cum mă învinovățisem singură. Mă durea gândul că ar fi fost așa, dar era mai blând decât acela că ar fi trecut și ea prin aceleași lucruri așa cum…
Nu faptul că ne-am dus la licee diferite ne-a transformat în niște străine. La început nu m-am gândit că poate i se întâmpla și ei, erau groaza și teroarea care m-au golit de gânduri pentru o vreme. Priveam în gol, vedeam doar ce era de văzut, flashbackurile cu casa pe care o vizitasem aproape zilnic timp de opt ani. Abia mai târziu – în linie cu amintirile care m-au făcut să realizez cât eram de diferite – ideea că poate tocmai din acel motiv era prietena mea cum era a început să-mi încolțească în mine, îngrozindu-mă. Mereu în negru, silitoare, rezervată și distantă când venea vorba de iubiți, lucruri până la urmă firești la acea vârstă și despre care toate fetele chicoteau pe holurile școlii. Tot ce mă făcuse să mă simt inferioară ei de la un punct mă terifia. Dacă făcea într-adevăr acele lucruri, așa cum îmi spusese chiar el, tatăl ei, atunci când a încercat să mi le facă mie ultima dată când am trecut pragul casei care mă primise ca și cum aș fi fost mereu de-a lor, nu prietena cea mai bună, ci sora singurei lor fiice? Știa că urma să vin la ea, stăteam la doar câteva blocuri distanță. Suficient cât s-o trimită la pâine, așa cum mi-a zis când am ajuns. Vine imediat, a mai spus. Și a început să mă sărute pe gât și pe sâni, după ce m-a dezbrăcat de tricou. Eu am fugit, dar ea urma să revină curând de la pâine.
Nu faptul că ne-am dus la licee diferite m-a transformat cu brutalitate din copil în habar nici eu nu am ce. Nu știu cu ce mi-a fost mai greu să trăiesc în toți acești ani. Oare m-a măcinat mai mult că am trecut prin asta sau că nu am știut dacă pentru ea era ceva la ordinea zilei?
Imaginea reprezentativă: generată de AI
Leave a comment