Despărțirea

— Din ziua în care am înțeles că în orice clipă se poate muri, nici măcar propriul sfârșit nu m-a mai interesat, îi răspunse Radu Vindiu, după ce ascultase răbdător, până la absență. Ceea ce pe Aurel Rizu nu-l surprinse ci, mai degrabă, îi descoperi un acut sentiment al abandonării. A fost ultima lecție pe care a predat-o profesorul, adăugă. Rizule, azi, zece decembrie, anul unamienouăsuteoptzecișinouă, sunt mărinimos. Vreau să-mi dăruiesc ultima dorință dar, uite, nu am cui.

Revenirea lui Radu Vindiu acasă se datora unei întâmplări de care îl despărțeau doar câteva ore; întoarcerea era, de fapt, o altfel de plecare dintr-un loc unde, pentru un timp, își găsise refugiul. Cu o zi în urmă, la orele amiezii, profesorul fusese mutat în clădirea joasă de la capătul aleii principale. Profesorul se retrăsese demult în propriul univers, chiar făcuse un calcul, nu să se justifice – nu avea față de cine – că de treizeci de ani, patru luni și opt zile sosise aici, fără să fie, măcar o dată, bântuit de ideea plecării.

Fusese mutat pentru scurtă vreme. Cineva răspândise vestea că profesorul avea să părăsească definitiv locul. Unii aflaseră  cu câteva minute mai târziu și veneau grăbiți pe alei, clădirea mică și joasă le lăsa impresia că se îndepărtează de ei. Au rămas în așteptare, adunați în grupuri, împingându-se unul în altul, să prindă un loc mai în față.

— Domnule, a întrebat o femeie, care ieșea din învălmășeală, de ce suntem făcuți din carne?

Grupul se clătina ca-ntr-un tangaj apropiindu-se de ușa ce atrăgea atenția prin dimensiunea redusă, așezată în zid de o mână stângace.

— Era mai bine să ne fi făcut din altceva, din material plastic, nu din carne, uite ce moale este, și nu rezistă, arăta scuturându-și brațele.

Acum era ceva mai împăcată cu sine și nu o mai deranja că nu o lua nimeni în seamă.

— Domnule, i s-a adresat unui bărbat, se vedea că este obosit, semn că străbătuse drum lung, și el cu privirea la ușa joasă. Domnule, i-a atras atenția, apropiindu-se, sunteți inginer?

— Nu, i-a răspuns, făcând un pas lateral, cât să-i întoarcă spatele.

— Atunci de ce purtați cravată? Pe vremea mea, când lucram într-un laborator, doar inginerii aveau cravată. Unul îmi făcea declarații de dragoste, nu eram căsătorită, sunt sinceră, mă credeți? Nu-mi dați ceva, azi e ziua mea de naștere, că nu are cine. Nu știu cum am fost catapultată aici, uneori aud voci, dar nu înțeleg nimic, vin de pe alte planete. Haaaai, fiți bun, îmi doresc o atenție, cât de mică…

Domnul cu cravată îi întinse o bancnotă, fără să ascundă că se simte agasat.

— Vai de mine, ce surpriză mi-ați făcut, îmi cumpăr țigări. Dar mi-ar mai trebui pentru un plic de cafea.

— Lasă-mă, o repezi.

— Azi e ziua mea, nu mă refuzați!

Între timp, sosise mașina după profesor. A fost trasă până în ușa clădirii joase, acoperind-o, spre nemulțumirea grupurilor de bărbați și femei, care așteptau să fie larg deschisă. În capătul aleii din partea stângă se mai ivi un grup, în care predominau femeile. De ceva vreme, domnul cu cravată intrase în dialog cu trei bărbați, cunoștințe apropiate după cum conversau. Niciodată în ultimii treizeci de ani profesorul nu se bucurase de atâta atenție. Cei trei, în onoarea și amintirea șederii lui aici, împărțeau țigări și bani. O femeie înaltă și zveltă, îmbrăcată într-o rochie albă, tendențios de elegantă, preocupată de felul cum arată, voia să știe câți ani are profesorul. Insista ca și cum acesta era ultimul amănunt pe care nu reușise să-l afle.

— Îndrăznesc să vă solicit ceva, i s-a adresat domnului cu cravată. Eu nu cer nimic, am tot ce-mi trebuie. Când plecați, că nu pot să ies de aici, să luați acest inel. În cei mai frumoși ani din viață mi-a generat numai întâmplări nedorite!

O liniște nefirească aduse în preajmă gestul femeii, care se retrăsese cu uitătura în pământ, atât de discret încât domnul cu cravată nici nu realiză. Și, privind căutător, o descoperi la doi pași de adolescenta așezată în iarbă, tunsă chilug, încrâncenată, bolborosind cuvintele, mușcându-și des podul palmei însângerate, enervându-se din ce în ce mai tare. Abia acum domnul cu cravată realiză pe deplin ce însemnase, pentru profesor, acest loc. Ușa de dimensiuni nefirești de mici s-a deschis. În prag a apărut o femeie surescitată, gesticulând necontrolat. Lăsa de înțeles că totul este gata, ea a făcut ce trebuia și voia plata. Asta sugera frecându-și buricele de la două degete. Undeva, lângă peretele din fundal se vedea profesorul. 

— Domnule, întrebă femeia care susținea că e ziua ei, de ce avem noi cap? Nu era mai bine o antenă, să știm ce se întâmplă pe alte galaxii?

Descoperind grupul care ajunsese, dintr-un pas, în pragul clădirii joase, femeia își trecu mâinile  prin părul vopsit roșu-aprins și se îndepărtă. 

— Este că am dreptate? continuă, chiar dacă domnul vorbea cu cei trei bărbați. O, Doamne, exclamă ținând ochii închiși și apăsându-se cu palmele pe tâmple, știți că azi e ziua mea? Nici măcar nu am parte de cea mai mică surpriză… De ce oare? Asta înseamnă că nu sunt om? 

— Cum te cheamă? o întrebă afectuos, crezând că o ajută, unul dintre cei trei bărbați.

— Nu știu, eu am fost catapultată pe pământ. Și începu să se învârte încet-încet, apoi din ce în ce mai repede, într-un cerc, care, în mintea ei, avea o altă dimensiune.

Domnul cu cravată și cei trei bărbați ieșiseră din mulțime, rămăseseră în așteptare la mijlocul aleii care pornea din fața clădirii joase spre poarta mare a spitalului. Își lăsaseră timp să vorbească, din dorința de a afla amănunte din ultimele ore de viață ale profesorului cu un tânăr asistent care lucra la pavilionul trei, unde profesorul stătuse treizeci de ani, patru luni și opt zile.

— Valiza! îi avertiză tânărul. Aici are inclusiv diploma de la Universitate. Știți, aseară, fiind de serviciu, mi-am permis să mă uit în lucrurile sale. Am trăit un sentiment contradictoriu. Cunoscându-l, privindu-i fotografia de pe diplomă, de fapt singura, alții mai au cu familia, cu prieteni, nici pe departe să-l recunosc. Am analizat îndelung expresia lui din acel moment – ce gol avea în privire! Căuta ceva pe care era sigur că îl pierduse definitiv.

— Cum a fost? l-a întrerupt domnul cu cravată.

— Dânsul vorbea foarte rar. Pentru el delicatețea era modul său de a fi. În ultima dimineață a ieșit în parc, a stat ore bune pe bancă fumând țigară după țigară, mai abătut decât oricând. La amiază a servit masa, avea obiceiul să îngurgiteze foarte repede, însă de data aceasta nu s-a mai grăbit. Ieri, pe la ora trei după-amiază, m-a chemat, cerând să-l însoțesc în curte. Asta nu se mai întâmplase niciodată. La fel, a aprins țigară după țigară… Îmi iau îndrăzneala să fac o afirmație: Nimeni nu poate spune că l-a cunoscut cu adevărat.

— Nu m-am gândit la asta, îi spuse tolerant domnul cu cravată, lăsându-i să înțeleagă că lucrurile stau cu totul altfel. Sunteți, încă, foarte tânăr. Nu aveți nicio vină, dar nici vreun merit.

— Ce aud are valoare de maximă! Vă mărturisesc, nu sunt colocvial, că l-am venerat. A trăit într-o desăvârșită izolare. Numai privindu-l erai tentat să crezi că era singurul de aici căruia i se potrivea acest loc de minune. Dar, adesea, comportamentul profesorului mă intriga. Nu o dată am încercat să îmi închipui cum a arătat existența sa până în ziua când a fost adus aici. Eu nici nu mă născusem. Pentru că l-am adulat, am cântărit îndeajuns când am ales cuvântul, în nopțile mele de gardă i-am construit o poveste de dragoste. Aș fi împăcat dacă mi-ar da cineva certitudinea că măcar o întâmplare a și trăit-o.

Cu valiza profesorului în mână, domnul cu cravată porni cu pas hotărât, îndreptându-se către clădirea joasă, unde era așteptat, strecurându-se printre bărbații și femeile de toate vârstele care împânzeau fâșia lată din beton. Din urmă îl ajunse femeia care susținea că e ziua ei de naștere; puțină, dreaptă ca o riglă, la fel de neliniștită. Înainta cu spatele, măsurându-i fiecare gest.  

— Ce bine vă stă cu sacou și cravată, ce asortat sunteți și, așa, cu geamantanul, păreți un diplomat sau un om nobil. Domnule dragă, de ce nu vă uitați la mine, unde vă gândiți, de ce sunteți atât de trist? Credeți că merită? Vai de mine, ce prezență aveți, că orice femeie se poate îndrăgosti de dumneavoastră. Eu, nu, se disculpă, acum însoțindu-l umăr lângă umăr. Nu mă pot îndrăgosti, nu sunt ceea ce vedeți. Ce credeți că ar trebui să iubim mai mult, domnule dragă, cerul sau pământul?

Profesorul eliberase camera, acum ușa era larg deschisă. Un bărbat, vizibil iritat de cei rămași neclintiți atâta vreme lângă clădirea joasă, a luat o joardă din iarba pârjolită și a început să-i lovească sălbatic. Femeia care-l însoțise pe domnul cu cravată a alergat spre el și, în timp ce o plesnea fără milă, cu un zâmbet larg ce îi însenina chipul, întinerindu-l, se învârtea pe călcâie, ceea ce sporea înverșunarea bărbatului. Își ridicase brațele deasupra capului și cu fiecare lovitură își pronunța mișcările lente din șolduri, ca într-un dans provocator.

Mașina în care fusese urcat profesorul, ajunsese la poartă. În capătul aleii nu mai era decât femeia care se învârtea și se lăsa bătută cu joarda, acum numai în închipuirea ei. Fusese abandonată demult. Pe aceeași poartă ieși și Radu Vindiu, fără nicio încuviințare, retrăind convingerea că din ziua în care a realizat că în orice clipă se poate muri, nici măcar propriul sfârșit nu-l mai interesa.

---