Despre cum se face trecerea de la „preexistenţe” la literatură realistă şi înapoi
Mafalda, nuvelă amplă, inclusă în antologia Poveşti misterioase cu femei şi alte vietăţi, Colecţia Biblioteca de Proză Contemporană, Editura Litera, 2022, este formula narativă cea mai dramatică a prozatoarei Ioana Drăgan. Dacă şi în povestirile anterioare îţi puneai întrebarea cum de par ca smulse… bucăţile de realitate înspre scriitură, acum deja se impune faţa şi dedesubtul covorului/ lucrăturii. Poetica, stilul, decupajul, montajul Ioanei Drăgan doar dau senzaţia că fragmentele de… literatură sunt preexistente. Scoaterea, selecţia, aşezarea faptelor şi tipologiei într-un unghi când satiric, umoristic, dramatic, când învăluitor (dar cu efect de ghilotină) din actualitatea postdecembristă se datorează, în primul rând, unui stil elaborat. Păcăleala poate veni din faptul că stilul colocvial, cu bază pe fluenţă şi oralitate, ţâşneşte din albia unei curgeri sigure, controlate, finisate foarte. Astfel, acel „gata făcut”, realul, aplicat povestirilor sau nuvelelor este o reflecţie/ reflectare de scriitor, o reconstrucţie, viziune, de fapt, ca formă a rezistenţei la tortura cotidianului, de plumb în micimea, bovarismul, neputinţele, posesiile, toate ale lui moravuri, mentalităţi, mofturi şi iluzii sau deziluzii, familiale, morale, sociale etc. Se imprimă, mai ales, lung(it)ul postdecembrism, croit la măsura potrivită prin proiecţie acut realistă. Autoarea creează prin asemenea „tehnică”, asumată, bucăţi de viaţă pe care le poţi trimite, ca cititor, înapoi, în… realitate. Sau tranziţie!? Problema ar fi de psihologia artei, dar o prea uităm sau o cam… uităm.
În Mafalda, conţinutul şi forma nuvelei (sau roman compactizat, monolitic) sunt în unitate prin dramatism. Unul care se strecoară pe uşa „hibridă” a clarvăzătoarei, personaj omniprezent zilelor noastre, dar a cărei aptitudine de a vedea… viitorul celorlalţi, cu capăt cu tot, se transformă în chin personal şi în viziune apăsătoare a vieţilor din jur. Ceea ce face ca dramele, chiar morţile, să o ia înaintea evenimentelor desfăşurate cu… acordul autoarei, care mânuieşte frica prezicătoarei faţă de finalul Cristinei, fetiţa pe care o adoptă, o creşte şi ar vrea s-o ferească de iluzia ei sentimentală, şi, mai ales, de moarte. Tocmai datorată pre-vederilor Adinei înăuntrul destinului celor din jur, la care se adaugă neputinţa de a-şi vedea ei însăşi finalul, prevăzut, însă, de fată, se instalează o tehnică a aşteptării dramatice, una la care se pliază şi lectorul.
Cea mai dură poveste ar fi aceea a fetiţei devenită adolescentă, Cristina, care dă cititorului senzaţia că e acolo, prins şi el, pus în temă, privindu-i astfel parcursul ca pe un… destin, ca în… ochiul prezicătoarei. De precizat că Mafalda (Adina) nu se teme de moartea proprie, se teme de… ceea ce se va întâmpla în stradă, accidentul fetei, văzut de ea cu mult înainte, un spectru înnegrit de propria aşteptare. Viziunea, infiltrată şi cititorului, pune umbrar şi peste plinătatea trăirilor adolescentei.
Poveştile de dragoste se desfăşoară cu soarta înăuntru, atât cea a Adinei, cu moartea soţului de la prima întâlnire pre-văzută, cât şi a Cristinei, dar momentele de vitalitate, de bucurii, necazuri, certuri, bârfe şi comentarii, scenele erotice sau de despărţire impun protagonişti şi vorbitori nestăviliţi. Mahalaua e cea mai vie, drama se ascunde înăuntru, viaţa e pastelată cu scene varieteu şi o tipologie ca în ştirile, comentariile şi alte minunăţii mass-media, cu vietăţi mocirloase aduse în prim-plan, situate, uneori, şi la marginea moralităţii sau profesiei. Violeta, mama naturală a Cristinei, în cele din urmă cu normă întreagă, dar tot „difuză” (la fel ca pe uscat), pe un vapor „excursionist”, Făt-Frumosul de scenă şi viaţă, actorul Florin, cam matur, grotesc şi cinic în defilarea seducţiilor, gureşa vecină a Adinei, însăşi prezicătoarea sau Cristina, sunt tipuri verosimile foarte.
Pre-viziunile reflectorului Mafalda au accent dramatic, depus pe intensele trăiri ale fetei pentru Don Juan, de pildă, dar există şi accente hilare în multe alte situaţii, cu înţepătura tipică Ioanei Drăgan, strecurată ca verdict definitiv, adesea prin ochiul personajului. Exemplul cel mai spumos ar fi Adina la doctor, l-aş numi, în scopul întocmirii actelor de pensionare, ca urmare a îngheţului industrial de după ’89. Omul ştie jocul pacienţilor cu asemenea nevoinţe şi cere, liminal sau subliminal, onorariu. Clarvăzătoarea desfăşoară, în situaţia dată şi… deturnată, a se vedea şi adresările, un spectacol (şi) lingvistic de mare scenă, insinuant şi punitiv, cu previziuni mortale, lăsate înadins în suspensie: „Mulţumesc, domnu doctor, o să vă cinstesc din prima pensie şi, dacă mi-o da Dumnezeu zile, o să vă fac campanie electorală când veţi ajunge ministru. V-a murit un frate geamăn acu zece ani, era un doctor şi mai bun decât dumneata, da n-a avut zilele dumitale, o să te judeci într-un proces mare cu un pacient şi o să-l pierzi, mulţumesc mult încă o dată, pot să iau şi fişa asta, nu, aveţi grijă, eu, în locul tău n-aş mai fuma aşa de mult, ba chiar m-aş lăsa, mai multe nu-ţi zic, că ai fost de treabă, la revedere!” (s.n.) Momentul e urmat de partitura de autor, ea însăşi mostră de a ţine cititorul captiv în mişcările gestual-lingvistice dinainte: „Un şoc electric, un fior rece pe şira spinării şi senzaţia că l-ai întâlnit pe Necuratu, o gură uscată şi dorinţa imperativă de a deschide uşa şi geamul Ca şi când ai fi claustrofob, lipsa de aer şi îmbâcseala hainelor în care a intrat pe viaţă tutunu!” Umor sau dublă înţepătură? Oricum, melanjul e bine mânuit, iar lectorul reţine scena. Cu mătuşa Margareta, văduvă certăreaţă, suntem pe aceeaşi scenă. Prezentarea nemulţumirii ei faţă de fiica Violeta, năvalnică şi hazardată în amoruri fără limită şi pre/judecăţi, e tot savuroasă, dar, la fel ca în scena anterioară, e urmată de reflecţie auctorială. Întâi un fragment demonstrativ din partitura mătuşii: „…normal, bou [Aurel, soţul Violetei, fiul mătuşii… s.n.] munceşte şi dumneaei e obosită, şi când o cauţi în cameră, fata plânge udă şi neschimbată, în timp ce mă-sa îşi face manichiura (…) o jagardea care o să mă bage în groapă, să vezi, tu Adina, că o să mănânci şi tu coliva mea.” Apoi, perspectiva de autor se intersectează cu cea a reflectorului sau a altor personaje, alunecările dintr-un registru în altul, dintr-un stil în altul fiind tipice scrisului Ioanei Drăgan: „Colivă avea să mănânce din belşug Adina, dar habar n-ai matale, tuşă Margareta, biata de tine, că într-o bună zi o să te trezeşti în uşă cu băieţii de la sindicat, un accident de muncă, Aurel, prea încet din fire, nu s-a dumirit mai repede că trebuie să se dea la o parte din faţa vagonetului, o secundă de neatenţie şi gata nenorocirea, primeşte însă compensaţie, mamaie, l-am băgat la protecţia muncii şi ne pare rău de el, că era un băiat tare bun şi liniştit… Până la coliva matale, o s-o mâncăm p-a lu Aurel, săracul de el, apoi o s-o iei şi matale razna rău…”
Sunt răsturnări de situaţii spectaculoase, deşi… pre-vizionate. Cristina e ţinută, încă, în mrejele pe ducă ale Florinului, obosit de iubirea ei, fante în viaţă de teatru amoros, parcă şi de mahala, în ciuda poziţiei scenice obţinute în timp. Fata primeşte, cu acordul Adinei, o invitaţie pe vas de la mama ei ca să vadă lumea, de fapt, să se smulgă din fatalitate, nu doar din sceneta amorului. Şi fatalitatea, şi coincidenţa o vor urmări în a vedea lumea. Coboară în diverse locuri, dar tot drumul duce la destrămare şi dramă. Nu atât certurile cu mama, autentică în „poezia” vieţii ei întâmplătoare, îi taie bruma de speranţă în omul iubit, cât întâmplarea. Tăişul Ioanei Drăgan, ca scriitoare, vine odată cu ultima locaţie. Frumoasa din cărţi Veneţie, unde fata îl surprinde pe actor, şi într-ale dragostei, în ipostaza falsă, de amorez al unei femei mature, este un loc dublat de presimţirile fetei că Adina e pe/ în moarte. Gesturile batului o înstrăinează pe Cristina de trăirile proprii de altădată, clipa întâlnirii privirilor e o confirmare, mult amară. Cunoscuse gustul înstrăinării pe parcursul plimbării cu sau pe vas, unde mama îşi va continua, volubilă şi fără limite viaţa. În această distanţă de mamă se apropie tot mai mult de cea adoptivă, numai că, în tăişul cunoscut autoarei intră următoarele evenimente. Moartea Adinei e pre-simţită de departe de fată, e… trăită. Chiar accidentul ei se petrece ca în pre-viziuni, ca în spaima hrănită, hulită, amânată cât o copilărie şi o adolescenţă de cea care o crescuse.
Frângerea vieţilor, aceea a soţului clarvăzătoarei, „trubadurul”, de neevitat, ca şi a Cristinei, aduc în economia acestei proze o greutate, o amorţire căreia i te supui, pe care o alungi odată cu scenele pline de vervă lingvistică, de dispute şi de prezenţa scurtă, dar cu pătrundere în cadrul prim a multor personaje secundare, sur-prinse în clipe memorabile, deodată pline de umor, sarcasm, fără lărgime, însă cu stări autentice. Chiar şi cele de rău, de căldură, dezamăgire etc. Glonţul se înfige în texte, rămâne acolo, un martor care dă seamă de rostul autenticului, verosimilităţii. Şi personajele secundare aduc această carnaţie la lumină. Nea Tibi, cu obsesiile lui, e învins la miting de prietena Adina, cea care iese la/ în… reflector pe seama unei întâlniri vechi, pline de haz şi necaz, cu noul Preşedinte. Este, datorită unei previziuni scăpate în lumina reflectorului despre Preşedinte, invitată la Cotroceni, dar până la gongul, numit în genere, al datului afară pe scări. Aşa, clarviziunea Adinei i se întoarce din nou împotrivă, dar, cu umorul scontat, cel care suferă e mai mult nea Tibi, lipsit de evenimentul venirii şi plecării maşinilor prezidenţiale, supravegheate de la geamul propriu. În fine, în galeria secundarilor, o simplă ghicitoare de pe Lipscani dă un recital dublu, de limbaj şi comportament cu cheie, în tuşa comic-acidă cunoscută. Iată un pasaj de clară autenticitate verbală, bucată din dialogul celor două văzătoare, una mimată, dar abilă:
„– Tanţa, fă, cucoană dragă, îmi zice toţi, hai că nu eşti aşa de bătrână, zău, şi întotdeauna e ceva de aflat… n-ai şi tu o fată acolo să ştii de ea, hai să-ţi zic de ea, o pui de tobă, că e bălană, zi şi tu…
– Măi, femeie, tu eşti surdă sau ce naiba, Doamne iartă-mă, n-auzi că nu am nevoie de ghicitul tău, eu ştiu mai bine ca tine şi trecutul şi viitorul…”
Adina se lasă, totuşi, amăgită de propria dorinţă, aceea de a asculta o negare a propriei viziuni despre destinul Cristinei. Ghicitoarea face o fentă după ce primeşte banii, se foloseşte de scăparea orgolioasă a Adinei că ea ştie totul şi dispare.
De fapt, pagina incipientă a cărţii anunţă atotştiinţa, autentică, a prezicerii, un coşmar pe care îl va trăi clarvăzătoarea odată cu creşterea Cristinei, urmărită, prin urmare, de… ştiinţa finalului negru, apăsător ca o vină tragică, una, însă, coborâtă în lumea cea mică, mai… puţin vinovată în traiul ei de toate zilele. Ceea ce curge fără vreun nămol în prozele Ioanei Drăgan, şi următoarele, Gripa, Editura Tracus Arte,2021, sau În căutarea nefericirii, Editura Tracus Arte, 2023, este naraţia, vorbirea-scriere, personajele, situaţiile… Toate persoanele, aproape… în carne şi oase, se întorc în cotidian, te poţi întâlni cu ele.
Leave a comment