Despre rând și cine are întâietate
Într-o sâmbătă vântoasă, cam la jumătatea postului Sfintelor Paști, doi tineri curajoși se îndreaptă spre biserică. Curajoși pentru că el și ea veniseră cu jumătate de oră mai devreme tocmai pentru a prinde rând la spovedit. Se știe că părintele la care merg ei este un om bun și iubitor de oameni într-atât de mult încât pe cei doi mereu i-a lăsat ultimii din coadă.
Pentru o femeie însărcinată în luna a opta, așa cum este Ana, totul pare imposibil. Înainte putea să țină pasul cu plimbările soțului ei, Teo, acum însă, doar se leagănă ca o rață neputincioasă pe lângă el, în căutarea echilibrului. Dacă înainte rezista ore întregi fără a vizita toaleta, acum vezica ei simte o dorință nestăpânită de a inunda din jumătate în jumătate de oră. Chiar și simplul stat în picioare sau pe scaun devine o corvoadă, mai ales când bebe începe să te lovească și să se agite mai ceva ca un iepure de câmp flămând. Însă Teo, ca un ascet desăvârșit, nu-i reproșază nimic în această perioadă ,,globală” din viața lor.
Pe când au ajuns la biserică – surpriză! – slujba Vecerniei începuse și erau deja vreo patru-cinci persoane în biserică.
– Aha, iar tu voiai să venim și mai devreme, i-a spus Teo soției sale amuzat.
Cei doi s-au închinat și au tras două scaune lângă icoana Sfântului Mina. În fața lor nemaifiind decât un singur bătrânel.
– Vă rugăm să vă apropiați pentru a săvârși molifta celor ce vor să se spovedească, a spus unul dintre preoții slujitori la finalul slujbei.
Molifta este o rugăciune pregătitoare pe care o spune părintele înainte de Taina Spovedaniei. Fraza ,,Și de vei ascunde ceva, îndoite păcate vei avea…” o întristează mereu pe Ana, deoarece o face să se gândească la câte lucruri dorește să îi spună părintelui și nu poate.
Teo s-a ridicat primul din genunchi ajutând-o și pe Ana să se ridice, dar când să se întoarcă la locurile lor, fură izbiți de un puhoi de femei care, exact ca o turmă de oi, s-au mutat pe nesimțite în fața scaunelor lor, și se împingeau una pe alta tot mai în față.
– Sper că ne ia primii părintele, nu? Doar știe că ești însărcinată și nu poți să stai mult, a spus Teo.
– Da…, a venit răspunsul evaziv al Anei.
Opt persoane erau în fața lor. Și tot cam atâtea se aflau într-un rând ordonat în partea stângă a bisericii, la celălalt preot care spovedea.
– La cum îl știm pe părintele, cred că mai durează până la ora opt-nouă….
– Hai să mai așteptăm, poate nu ne uită, spune Ana încrezătoarea.
Chiar în fața lor și-au tras scaun două doamne trecute de 40 de ani. Teo și Ana ar putea reproduce întreaga lor conversație. Amândoi chiar, căci atât de tare au vorbit acele gaițe…
– Nu-mi mai aud gândurile, a spus Teo exasperat.
– Știu, nici eu, dar hai că mai avem cinci persoane în față.
Din necunoscute pricini, ochii lui Teo se tot închideau. Ori cădea în moțăială, ori încerca să se roage în liniște. Tresărea din când în când clipind năucită când cei doi pescăruși din fața lor hohoteau și mai tare. Ana se uita lung la ele, însă pescărușii nu păreau câtuși de puțin deranjați.
Așa că cei doi soți au continuat să stea, și au tot stat, până ce Ana nu a mai rezistat:
– Trebuie să merg la toaletă. Te rog, rămâi tu la rând și până ce mă întorc eu poate te spovedește și pe tine.
Drumul pe jos până la benzinăria cu toaletă dură 15 minute dus-întors. Afară plouase puțin. Stropii trecători pătaseră mașinile și trotuarul. Nu apucaseră să le spele, ci doar să le dea un aspect neîngrijit și murdat.
,,Bine că am ieșit afară”, își spuse Ana, „poate că mișcarea o să mă ajute să mai rabd puțin”. O moleșeală năucitoare pusese stăpânire pe ea, dorindu-și cu ardoare să închidă ochii și să doarmă. Dar pașii o purtaseră înapoi spre biserică…
Nu mai era nimeni în fața lui Teo. Dar lângă el stătea o bătrânică pe care Ana nu o mai văzuse în biserică până atunci. Probabil că venise mai târziu pe când a făcut părintele a doua moliftă pentru ceilalți enoriași întârziați.
Ana a luat loc și a început să își maseze burta uriașă. Bebe își exprima tare și clar nemulțumirea de a sta iar în poziția-scaun, lovind cu mânuțele și piciorușele tot ce prindea în lumea lui.
Văzând-o pe Ana, bătrâna i-a spus cu amabilitate:
– Bine, hai că te las pe tine să mergi în fața mea! spuse ca și când îi făcuse tinerei un mare favor.
Ana clipi năucită. ,,Poftim!? Bre, mamaie, eu sunt de două ore aici…!” Dar o spuse doar în gând, neputând să mai exprime acea surprindere decât printr-o privire de om idiot și nedumerit.
– Dar să te duci acum, da? spuse iar bătrâna, neînțelegând de ce Ana nu o asaltează cu mulțumiri și nu i se înclină cu adorație.
– Da…, răspunse tânăra într-un sfârșit privind în gol tâmpită.
– Ți-e rău? o întrebă soțul ei prinzându-i privirea. Măi, ce ai?
Bătrânica privea cu interes.
– Nu am nimic, răspunse Ana sfârșită.
Nu-i venea să creadă cât tupeu avea ”sfintele moaște”, asta, din fața ei! ,,Noi suntem aici de la trei jumătate, ea a venit acum și se crede mare grozavă pentru că îmi cedează mie locul ei… Mda, poate că așa o fi la bătrânețe. Te comporți ca și cum totul ți se cuvine. Nu mai există reguli…” gândea Ana cu furie mocnindă.
Și ultima cucoană a ieșit de la spovedit. Părintele i-a făcut semn Anei zâmbindu-i încurajator să se apropie, iar apoi a plecat! Era ora șase și douăzeci de minute. Ana a luat ascultătoare loc pe pernuța din fața scaunului așteptând… Simțea furnicături pe șirea spinării, brusc îi era cumplit de cald. Își așeză eșarfa, dar nu mai avea aer, deși în biserică erau 17-18 grade Celsius. Părintele s-a întors în altar, a luat de acolo o mână de acte și s-a dus la colegul său pentru a le semna, apoi a venit repede la Ana:
– Trebuie să duc actele astea afară, că-mi pleacă muncitorii de la acoperiș. Ia loc pe scaun, mai durează.
Ana nu a spus nimic, încă simțea furia crescândă de mai devreme. Când să ia loc pe scaun l-a văzut. Un coș împletit strălucea pe masa din fața ei, era plic cu bucăți de colac din aceia mari de se dau numai la înmormântări. Ana înnebunise! Îi era atât de foame, singura masă de pe ziua de azi fusese la ora 12–13, iar acum ceasul era 18:30. Simțea că dacă nu mânca ACUM ceva, leșină. Când ceasul se făcu 18:45, iar părintele tot nu se vedea, cedă.
,,Doamne, nu mai pot!” spuse și plecă la soțul ei.
– Nu mai pot, Teo! Mi-e rău și mi-e foame. Doar știi că nu am mâncat nimic de la doișpe’.
– Hai să mergem, răspunse el fără ezitare.
– Nu, măcar tu să te spovedești. Am făcut atâta drum…
– Nu mai stăm. Mergem dacă ți-e rău.
Și au plecat.
Afară părintele i-a încolțit și i-a chemat iar înăuntru.
Spovedania ei a durat două minute pe ceas.
Spovedania lui, trei minute.
La șapte fix au părăsit biserica.
După trei ore jumătate reușiseră!
– Nu a spus nimic părintele pentru că ne-a ținut atât de mult? a întrebat Ana.
– A spus că trebuia să ne băgăm noi în față…
Imaginea reprezentativă: Kasia Derenda
Leave a comment