Despre rușine în scris

Trivial versus estetic
Îndată ce am auzit de tema anchetei, rușinea în scris, gândul m-a dus la frică, acea frică a scriitorilor din vremea comunismului. Totuși, nu cred că era frică, ci se autocenzurau din rațiuni practice: dacă scriitorul nu se autocenzura, ori era cenzurat, ori era ejectat din sistemul editorial. Mă rog, pe atunci, controlul era dublu: fără cuvinte „rușinoase” și fără subversiune politică. La ora actuală nu se mai pune deloc problema așa, fiecare poate să scrie ce vrea și cum vrea și cum simte. Dar există mai mulți vectori de cenzură ai societății. O pudibonderie uneori a spectatorului la spectacolul cultural, alteori o anumită educație a scriitorului care îi produce repulsie față de ceea ce numim „trivial”, și încă una, mai serioasă încă: majoritatea instituțiilor culturale se află sub patronaj de stat și cei mai mulți oameni ai sistemului, chiar dacă în particular (și uneori chiar public) sunt slobozi la gură, pretind ca în spațiul public tutelat de ei să existe ceea ce s-ar numi „decență”. Ei bine, de când o mare scriitoare, Nora Iuga, a spus: „Eu îndrăznesc să râd în poezie sau să-mi dau fustele peste cap (…) la 85 de ani sunt o nerușinată”, ar avea drept urmare ca rușinea să fie alungată din scris. Însă care sunt lucrurile de care te rușinezi? De intimitățile personale în primul rând, zic eu. Cine se încumetă să-și dezvăluie gesturile din budoar și să-și dea pe față plăsmuirile indecente? Dacă o face, se poate spune că e sincer și are curaj. Am observat la unii o strategie. Pseudonimul. Sub pavăza acestui incognito asumat, prin care vreun tânăr (trecut totuși de vârsta imberbiei) cu veleități artistice se dă femeie dacă-i bărbat, mai rar bărbat dacă-i femeie, scrie ce-i dă prin cap, dar nu am observat să stârnească reacții. Trivialul e de multe ori doar un scop,
acela de a șoca, crezând unii că șocul ar genera succes. Deci, până la urmă, fiecare scriitor aici se împotmolește, toate câte le face sunt strategii de succes. Totuși, poți fi nerușinat cât încape, fără să dobândești izbânzi. Ceea ce înseamnă că nu prea există altă cale decât să scrii literatură
așa cum s-a scris ea dintotdeauna. Invoca Homer în romanele sale organele genitale? Deloc. Ceea ce nu înseamnă că e interzis. Însă permisiunea vine atunci când exprimă ceva dincolo de vulgaritate. De pildă o revoltă. Împotriva lumii în care trăiești cum trăiești, a mentalităților vulgare, a mizeriei morale care-ți sare în față și te desfigurează. Cum a făcut, de pildă, ultima câștigătoare a „Opus Primum” Eminescu, Ileana Negrea. Acordarea acestui premiu e și o dovadă că serioșii critici literari nu se lasă înșelați de aparențe și nu resping duritatea de limbaj, dacă există acoperirea ei estetică. Iar estetica este, în opinia mea, un rezultat nu doar al talentului, ci și al temperamentului. Fără nerv, literatura ar rămâne o ciorbă cu apă de ploaie, adică fără sare. Astfel se înțelege care este condiția existenței cuvintelor dure în literatură: acoperirea estetică. Dacă aceste cuvinte transfigurează o emoție, sunt permise. Care ar fi cazul limită, ce stârnește unele confuzii? Pornografie versus erotism. Pentru mine deosebirea este foarte clară și se definește prin scop. Scopul pornografiei este de a stârni pofte erotice, pe când erotismul generează emoții. Senzualul poate fi catalogat între categoriile estetice. Acestea, categoriile, nu sunt, în opinia mea, fixate pentru totdeauna. Se pot adăuga oricând
altele. Însă pentru cine confundă erotismul cu pornografia, lucrurile capătă ceva dramatic. Așa a ajuns Ștefan Agopian să fie incriminat de nu știu cine ca pornograf. Deci nu cuvintele sunt cele acuzabile, ci mentalitățile din spatele lor. Poți da de inși cu un limbaj perfect urban, dar în spatele căruia stă ascunsă o cloacă. Așadar nu trebuie să-ți fie rușine când scrii, orice cuvinte folosești, dacă în mintea ta sălășluiește puritatea. Cuvintele se transfigurează atunci, oricât ar părea că-s rușinoase. Există deja destule denumiri și sintagme pentru trivialul literar. Limbaj vulgar, limbaj buruienos… ordinar, grosolan, josnic, obscen, mitocănesc, mârlănesc, mahalagesc și altele. Există oameni, deloc sfioși, cu mari disponibilități pentru un astfel de limbaj. Dacă reușesc să-l manevreze cu inteligență artistică, el poate deveni limbaj de forță. Ce, Rabelais și chiar Creangă al nostru, n-au umblat prin buruieni? – Dan Perșa

Pentru a citi tot articolul dă click aici.