Diavolul din Freisetzburg
-fragment-
Prolog
Lumina slabă a lanternelor se căznea în zadar să alunge întunericul din jur. Razele răzbăteau doar câțiva pași înaintea lor, pierzându-se apoi în bezna care amenința să-i învăluie cu totul. De ore bune erau nevoiți să orbecăie, îngrețoșați de duhoarea care-i însoțea oriunde ar fi mers. Cel mai în vârstă dintre ei își acoperea din când în când nasul cu o batistă, iar ceilalți doi se protejau cum puteau, cu câte o bucată de cârpă ruptă din uniforma dungată primită în lagăr. De frigul tot mai pătrunzător n-aveau cum să se apere, iar pentru mezinul grupului – un tânăr scund, slab ca o scândură, cu buze supte și vineții ca de cadavru – fiecare pas devenise un chin.
— Cum am ajuns aici? șopti el agitat.
— Am căzut, nu mai ții minte? mormăi bătrânul. V-am spus că sub castel sunt tuneluri secrete de care nici naziștii nu știu. Am ajuns unde trebuie, mai avem puțin și găsim ieșirea spre sat.
— Dacă am căzut, de ce nu suntem răniți? Ciudat că nu ne amintim nimic…
— Singurul lucru ciudat e că ne tot învârtim în cerc, ca proștii! interveni agasat al treilea bărbat. Andrej, de ce nu mă asculți? se întoarse apoi încruntat spre liderul grupului. Sunt sigur că am mai trecut pe-aici…
— Taci, idiotule, că ne dai de gol! Cum să ne învârtim în cerc dacă noi am luat-o la stânga și apoi am mers doar în linie dreaptă? Chiar nu te duce capul nici la atâta lucru?
— Cred că pe tine nu te duce capul, când eu îți tot spun că…
Mâna puternică și noduroasă a bătrânului îi astupă gura chiar la timp. Pași grăbiți se apropiau de ei, strecurându-se printre urletele gardienilor și vocile deținuților care-i căutau, strigând din când în când numele lui Andrej. Încremeniră. Nu mai îndrăzneau nici să respire și, chiar dacă s-ar fi gândit s-o ia la fugă prin galeriile acelea, n-ar fi fost în stare. Glasurile veniseră de nicăieri, iar acum păreau să fie chiar acolo, înconjurându-i. Și totuși nu se afla nimeni lângă ei. Sunetele, în care se amestecau înjurături în limba germană și scurte replici în maghiară, trecură printre ei ocolind razele pâlpâitoare ale lămpașelor, apoi se izbiră de pereți, slăbind și stingându-se treptat.
— Ce-a fost asta? gemu pirpiriul.
— László și gardienii. Ne caută, dar nu ne vor găsi! rânji Andrej, care pusese la cale evadarea.
— Îi auzeam de parcă erau chiar aici…
— Sunt sus, deasupra noastră, cretinule!
— Și atunci de ce i-am auzit lângă noi?
Bătrânul se pregătea să-l certe din nou, când lanternele li se stinseră brusc și-i înghiți întunericul. Sfrijitul simțea că bezna aceea se târa pe trupul lui firav, parcă acoperindu-l treptat, ca o smoală.
— Nu-i real, nu-i real! gâfâi, apoi se căzni să rostească o frântură de rugăciune: Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii…
— Gura! Roagă-te în gând, imbecilule! mârâi bărbatul și îi trase o palmă zdravănă peste ceafă, iar în clipa următoare raze de lumină lividă apărură de nicăieri înaintea lor.
Un oftat de uimire și ușurare scăpă de pe buzele lor când văzură în sfârșit locul în care se aflau. Tuneluri lungi, late și întunecoase se deschideau în toate direcțiile, gata să-i prindă iar în capcană și să-i abată din drumul spre libertate. Galeriile erau săpate într-o piatră neagră, cu multe denivelări, iar tavanul nu se vedea, atât de sus era. Pereții ascundeau printre crăpăturile adânci desene bizare, ce se luminau din ce în ce mai tare pe măsură ce bărbații se apropiau de ele.
— Aha! exclamă Andrej. Sunt semne lăsate de alții care-au scăpat. Suntem pe drumul cel bun!
Nepăsător la entuziasmul lui, tânărul plăpând se lăsă pe vine, acoperindu-și urechile și aruncându-i o privire terifiată.
— Ce se-aude? Ce-i cu vocea asta?
— Eu aud doar vocea ta și ți-am zis să taci, că ne dai de gol! Hai, mișcă-te!
Prinzându-l de gulerul uniformei zdrențuite, îl ridică și-l împinse câțiva pași înainte. Pipăi apoi însemnele de pe pereții galeriei, care începură să strălucească sub atingerea lui, zâmbi mulțumit și le făcu semn celorlalți să-l urmeze. Porniră după lumina ce se deplasa în fața lor, de parcă le-ar fi arătat calea, lăsând în urmă inscripțiile care dispăreau treptat. Frigul devenise aproape insuportabil, la fel și mirosul.
— Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu…, murmură cu glas stins puștiul, iar restul rugii i se pierdu brusc, cu un icnet, pe buzele uscate și crăpate.
Se opriră toți în ultima clipă, chiar înainte să se prăbușească pe treptele abrupte ce se deschideau spre adâncul pământului, într-un hău fără fund.
— Ăsta e drumul! Pe-aici coborâm, trecem pe sub castel și ieșim chiar în sat, departe. Hai, repede! îi îndemnă Andrej, văzând că ezitau.
— Eu nu, nu…! scânci băiatul.
— Te-ai scrântit, vrei înapoi în lagăr? Jur că te omor, nu te las să trimiți naziștii pe urmele noastre!
— Ne-au găsit deja, sunt aici! Chiar n-auzi vocea? Pare o rugăciune, nu știu în ce limbă o fi… Santur. Ce-i aia santur?
Îmbrâncit cu putere, nu avu de ales și-l urmă pe celălalt deținut în jos pe scară. Nu puteau vedea nimic în jurul lor, doar în jos, unde-i atrăgea în continuare lumina. Treptele erau nefiresc de înalte, construite parcă pentru uriași și ei înaintau încet, tremurând tot mai tare la fiecare pas. După un timp, tinerelul nu mai rezistă și vru să se întoarcă, dar, când dădu să urce înapoi, înlemni. În fața lui, chiar pe unde venise, se înălța acum un perete nesfârșit din piatră neagră. Singura cale posibilă era spre adânc. Lovi cu pumnii în zidul de nepătruns, iar atunci scara începu să trepideze, făcându-i pe toți să-și piardă echilibrul.
— Repede, jos! le porunci bătrânul, apoi îi aruncă printre dinți flăcăului care se holba terorizat la el: Jur că te strâng de gât, idiotule!
Năvăliră spre abis, aproape sărind peste treptele înalte și abrupte ce continuau să se miște amenințător sub pașii lor. Nimic nu-i mai putea opri. Lumina stranie care-i însoțise îi învăluia acum de pretutindeni, reflectându-se în pupilele lor nefiresc dilatate, care le făceau ochii să pară negri ca tăciunii.
Jurnal
(martie–iulie 1944)
Martie 1944
Ușile trenului se deschid și suntem împinși afară, în întuneric. E noapte, plouă torențial și hainele ude formează în jurul corpului meu o armură înghețată, care transformă fiecare pas pe care îl fac într-un chin. În fața noastră, pe un deal, se înalță castelul Wewelsburg, învăluit într-o lumină care pare să vină de jos, din pădurea deasă care-l înconjoară. Un vânt puternic și rece mă lovește din plin, smulgând parcă bucăți de carne din corpul meu, fără să contenească o clipă, ca și cum forța lui ar veni dintr-o altă lume. Suntem undeva într-o câmpie, iar în mijloc se deschide un hău uriaș, din care se ridică flăcări. Rând pe rând, sutele de oameni care călătoriseră cu mine în tren dispar înăuntru, dar focul acela nu răspândește pic de căldură, dimpotrivă, pe măsură ce mă apropii de vâlvătaie, frigul devine din ce în ce mai pătrunzător, iar cei care au căzut acolo nu ard așa cum ar fi normal, trupurile lor nu se mistuie. Parcă privesc o poartă a iadului, unde sufletele sunt supuse unor chinuri eterne, fără putință de izbăvire prin moarte. Vântul mă împinge tot mai mult spre groapă, caut din răsputeri să mă opun, dar sunt atât de slăbită că nu mai rezist și după câțiva pași mă prăbușesc în noroi. Încerc să mă feresc din calea altora, ca să nu mă calce în picioare și caut să mă ridic. Observ cu coada ochiului, chiar lângă mine, niște cizme negre. Bărbatul care le poartă nu se mișcă, doar stă acolo, înlemnit. Încerc să ignor picăturile de ploaie și murdăria care mi se scurge de pe frunte, îmi ridic privirea, dar nu-i pot vedea chipul. Când întind mâna spre el, implorând ajutor, îl aud rostind: „Dacă te murdărești bine cu noroi, nu vei arde.” Glasul îi sună rece, fără inflexiuni care să trădeze vreo emoție, ca o sentință, iar asta mă face să împietresc, simțind mai intens disperarea și apropierea morții. Cizma lui mă apasă pe ceafă, lipindu-mă de pământul înghețat. Simt că mă prăbușesc într-o beznă care mă sufocă și cad în gol, fără să mă pot opri. Nu mai pot să respir, nu mai am ce să respir.
Atunci mă trezesc. Sunt încă în tren: adormisem în picioare, în acea înghesuială chinuitoare și în mirosurile de excremente și putrefacție care îmi sunt atât de familiare de câteva zile. Tremur și hainele îmi sunt leoarcă de transpirație. Sunt trează, dar tot nu pot trage aer în piept. Câțiva prizonieri din jur îmi aruncă priviri resemnate, convinși că o să pier și eu, la fel ca alții din vagonul nostru. Realizez că mi se apropie sfârșitul, tremur din ce în ce mai violent, iar vederea începe să mi se încețoșeze când trenul frânează brusc, trântindu-ne unii peste alții. Imediat, ușa masivă, care fusese blocată până atunci cu un drug de fier, este trasă în lături și mâini scheletice, acoperite cu zdrențe de uniformă dungată, ne trag repede afară. Ametiță și extenuată, mă dezechilibrez și cad lângă peronul improvizat. Când văd unde mă aflu, găsesc ca prin minune un strop de putere în mine, sar în picioare și izbutesc să fac câțiva pași, ferindu-mă din calea celor care coboară în urma mea. Am senzația că m-am trezit chiar în coșmarul meu: plouă, încă nu s-a crăpat de ziuă, iar pe vârful dealului din fața noastră se înalță castelul Wewelsburg. Ceva este, totuși, diferit: suntem îmbrânciți de grupuri de prizonieri agitați și de gardieni înarmați, care urlă la noi să ne grăbim, să ne adunăm într-o anumită parte a peronului. Iar în locul unde imaginația mea deschisese un abis cu flăcări eterne se află doar intrarea în lagărul de muncă Freisetzburg.
Numele meu este Adela Božena, am 39 de ani și sunt am fost profesoară de istorie antică la Universitatea Carol din Praga. Sunt aici de cinci zile, pentru că m-au considerat aptă de muncă, dar știu că nu voi rezista mult. Am renunțat la rația mea de pâine pe o zi întreagă pentru un creion și câteva coli de hârtie, ca să pot scrie aceste rânduri. Vreau să rămână în urma mea.
Aprilie 1944
Nu voi uita niciodată primele momente după coborârea din tren – urletele gardienilor, plânsetele femeilor și ale copiilor, lătratul câinilor de pază. Și setea. N-am crezut că poate exista o senzație atât de intensă, de copleșitoare precum setea aceea. Ploua cu stropi mari și reci și am încercat să prind câțiva în palmă ca să beau, să mai potolesc puțin chinul. Apoi a începutul haosul. Am văzut mai mulți ofițeri SS și medici, veniți să supravegheze selecția noastră, să-i aleagă pe cei sănătoși, în putere. Știam ce urma să li se întâmple celor considerați incapabili să muncească. Cu toții știam.
Printr-un miracol, am fost lăsată în viață și repartizată la muncă. Împreună cu alte femei, am ajuns într-o clădire unde funcționarii ne-au făcut fișe de înregistrare, ne-au confiscat toate bunurile pe care le aveam la noi, inclusiv actele, apoi ne-au pus să ne dezbrăcăm, ne-au ras în cap și pe corp și ne-au cerut să facem duș. Ne-am spălat toate la grămadă, în timp ce gardienii se uitau și râdeau de noi și ne umileau. Am încercat să nu le dau atenție și chiar am reușit ca în acele prime ore să nu las să mă afecteze nimic din ce mi se întâmpla. Parcă mă detașasem de propriul corp și devenisem un simplu observator al evenimentelor. Cu apa încă șiroind pe mine, zgribulită, am îmbrăcat uniforma de lagăr, care va fi de-acum înainte singura mea haină: o rochie din stofă groasă și aspră, cu triunghiul roșu cusut pe piept — semnul obligatoriu pentru deținuții închiși din motive politice. Mi-au dat și o pereche de saboți scofâlciți, care mă strâng îngrozitor și m-au trimis în baraca numărul 7.
Helga, o deținută privilegiată care este supraveghetoarea noastră, ne-a anunțat imediat regulile: ziua de muncă începe la 5 dimineața, avem doar 30 de minute ca să ne spălăm cu apa rece de la baie, să ne facem nevoile, să mâncăm felia de pâine uscată de la micul dejun și să ne bem surogatul de cafea. Urmează apelul de dimineață, iar la ora 7, cel târziu, plecăm spre șantier. Eu fac parte din grupul de muncitori și muncitoare care ajută la săparea tunelurilor care vor lega castelul Wewelsburg de buncărul construit la poalele dealului, pentru adăpostirea ofițerilor SS. Noi, femeile, trebuie să cărăm zilnic zeci de roabe cu moloz. Alți prizonieri sunt trimiși să lucreze la Freisetzburg II, unde mai au de amenajat câteva barăci. Ziua de lucru se termină abia după 6 seara, când ne întoarcem în lagăr.
Picioarele mă dor din cauza pantofilor uzați și am făcut deja răni, dar Helga m-a avertizat să nu ajung sub nicio formă la infirmerie. Spune că mai bine murim decât să cădem pe mâinile medicului șef al lagărului, Herr Sturmbannführer Karl von Arent. Mi-a explicat că acest medic tânăr este un om de un sadism rar întâlnit, care se delectează făcând cele mai cumplite experimente pe unii prizonieri închiși în Pavilionul de Cercetare Medicală: operații, disecții și amputații pe viu și multe alte orori despre care nimeni nu are curajul să vorbească. Karl von Arent este bun prieten cu comandantul, care se străduiește mereu să-i intre în grații, pentru că tatăl medicului este foarte apropiat de idolul său, Heinrich Himmler. În primii ani de funcționare, la Freisetzburg era un alt medic șef, mai în vârstă și mai blând, dar de când a venit noul Standortarzt, acum aproape un an,prizonierii sunt de-a dreptul îngroziți. Lui Karl von Arent i se permite absolut orice extravaganță, orice atrocitate, iar faptele lui sunt atât de cumplite încât până și ofițerii din conducere se tem de el și îl evită. De aceea, trebuie să rezistăm cum putem și să ne ajutăm unele pe altele, fără să apelăm la un medic.
Nu avem săpun, hârtie igienică sau prosoape, nici oglindă la toaletă. A existat una, dar a fost scoasă după ce o deținută a spart-o ca să-și taie venele. Au găsit-o pe biata femeie la timp și au dus-o la spital ca să-i salveze viața, dar apoi a fost luată de medicul șef pentru experimente. N-a avut norocul să moară… Aici, gândul la moarte – rostit sau nu – este singura constantă: nimeni nu mai îndrăznește să-și ocupe mintea cu altceva în afară de lupta pentru supraviețuire, iar asta înseamnă o felie de pâine în plus, o haină mai groasă sau o oră de odihnă.
De câteva zile frigul s-a mai domolit, n-a mai plouat, noroiul din curte s-a transformat în praf, iar soarele a început să pătrundă mai des printre zăbrelele ruginite de la geamuri. Chiar și când avem noroc de câteva ore senine, nimeni nu se încumetă să privească spre cer sau peste gardurile din sârma ghimpată. Dincolo de ele, în depărtare, se văd casele îngrijite din satul Wewelsburg, unde viața își continuă cursul ei firesc, iar de partea cealaltă, în spatele porții din metal, se întinde dealul împădurit, cu potecile ce urcă spre castelul cu turnuri rotunde, cenușii, sub care trudim zi de zi. Dar cine mai are timp și putere să observe toate astea? Orice gest care nu este necesar muncii noastre ne consumă inutil energia, orice gând care nu ține de supraviețuire ni se pare o risipă.
xxx
„Trebuie să-ți fie frică! Frica îți ascute simțurile și-ți dă putere să te aperi, să faci orice ca să mai reziști o zi și apoi încă una. Prada care se teme cel mai tare de vânător fuge mai repede și supraviețuiește. Dacă stă să se lupte cu el, atunci moare. Tu ești prada acum și, dacă vrei să ai o șansă de scăpare, trebuie să-ți fie frică. Foarte frică!”Așa mi-a spus o fată întâlnită în arestul Gestapoului din Praga, unde am zăcut trei săptămâni până să aflu de ce anume eram acuzată. Primisem o celulă mică și întunecoasă, unde ar fi trebuit să stau izolată, dar după prima zi de interogatoriu, când m-am întors, tremurând nu atât din cauza loviturilor primite, cât de groază pentru ce avea să urmeze, ea era acolo. Mi-a adresat doar cuvintele astea, apoi nu mi-a mai dat atenție. Părea foarte tânără și avea o frumusețe androgină, pielea ei parcă nu văzuse niciodată lumina soarelui, ochii puțin oblici păreau două tușe groase de cărbune, iar părul lung și des îi încadra fața uscată, osoasă.
A doua zi m-au anchetat din nou, iar când m-am întors, ea nu mai era acolo. N-am aflat cum o chema, dar am înțeles că avea dreptate: frica mă putea salva. Le-am spus torționarilor tot ce-și doreau să audă de la mine și i-am lăsat să-mi simtă din plin teama. Și atunci ei m-au lovit mai puțin și mai ușor, nu cu ură ca la început, ci cu dispreț. Două săptămâni mai târziu, m-au transferat la Freisetzburg, fără să-mi comunice sentința primită. Nu știu cât timp trebuie să stau aici, dar mi-e foarte frică și știu că e bine așa, pentru că vreau să supraviețuiesc. Și mai știu că nu pot avea încredere în nimeni, doar în cei care suferă alături de mine: mi-am jurat asta când m-am trezit aruncată în temnița aia nenorocită, trădată de cei în care avusesem încredere și abandonată de divinitatea la care mă rugasem cu disperare, în zadar, zile și nopți în șir.
De acum înainte, doar frica și îndoiala mă pot salva.
Editura Litera, 2023
Leave a comment