Dosarul numărul cutare
Simți telefonul vibrând în buzunarul pardesiului. Își aduse aminte că închisese soneria înaintea ședinței de la primărie. Cu toată umblătura de dimineață, preocupată de situația Anjei, uitase să o reactiveze. Mama ei o sunase de cinci ori.
— Bună, mamă, ce s-a întâmplat?
— Nimic, doar că tatăl tău dorește să iei masa cu noi în seara aceasta, a invitat câțiva prieteni pentru degustarea vinurilor premiate la târgul de la Lyon.
Acceptă, deși nu o încânta perspectiva unei cine în compania invitaților tatălui ei care i se păreau la fel de pretențioși și de formaliști ca și el. Își propuse să folosească ocazia pentru a aduce vorba despre sănătatea lui. Maică-sa îi spusese că în ultimul timp tatăl ei nu era în cea mai bună formă. De câtva timp, nu mai e același, s-a plâns maică-sa. Se trezește târziu, nu mai strigă la angajați, parcă
și-a pierdut interesul pentru treburile domeniului. Or, viile sunt toată viața lui. „Pașa” nu voia să recunoască faptul că avea nevoie de sprijin și că venise timpul să delege din responsabilități.
Hélène se îndoia că ar avea curajul să îi facă morală. Deși nu mai era demult fetița docilă de altădată, tot nu îndrăznea să îl contrazică. Educația strictă pe care i-o impusese acesta, continuată de măicuțe la școala primară, îi inculcase un respect imuabil față de el. Indiscutabil, își respecta tatăl, dar își făcea reproșuri că nu îl iubea așa cum o iubea pe mama ei. Mama ei dragă, care încă își făcea griji pentru ea, deși devenise adultă!
Ajunse la fermă singură. Pierre îi promisese să i se alăture imediat ce se termina o ședință importantă.
Mai multe mese decorate cu rafinament puse cap la cap ofereau imaginea unui banchet sofisticat. Mama ei obișnuia să angajeze pentru astfel de ocazii o firmă ce se ocupa migălos de toate, de la crearea meniului, la servit și la strâns.
Invitații erau în mare parte așezați, puține locuri rămaseră neocupate. Tatăl ei discuta cu un grup de reprezentanți ai unor magazine renumite unde vinurile domeniului erau foarte solicitate. Îl sărută pe obraz în trecere și se așeză lângă Arnaud care îi păstrase două locuri alături de el și de deputatul din Paris.
Discuția devenise animată în jurul subiectului la ordinea zilei, războaiele interetnice pentru independență din țările ex-Iugoslave.
Hélène se aplecă peste masă pentru a se adresa deputatului pe care îl vedea din profil în dreapta consilierului municipal.
— Domnule Deputat, am și eu o întrebare!
Tatăl ei îi făcu semn să renunțe, nu era nici momentul, nici locul potrivit pentru un schimb de opinii politice.
Deși știa că din partea lui aceasta însemna că îi dezaproba ideile și că nu dorea să și le exprime în fața invitaților săi, nu îl luă în seamă. Nu putea să lase să-i scape ocazia de a cere explicații unui reprezentant al Senatului care decidea de soarta „rezidenților ei”. Îi era lehamite de nenumăratele audiențe la care însoțea „dosarul numărul cutare”. Pentru că asta erau locatarii Centrului în fața administrației, niște dosare numerotate, nu persoane individuale care aveau fiecare povestea ei. Adesea, după o lună, două de așteptare, primeau pe adresa Centrului, singurul domiciliu fix pe care îl dețineau, o scrisoare cu simbolurile Republicii: drapelul, chipul Mariannei și deviza democrației Libertate, Egalitate, Fraternitate, o scrisoare în care erau informați că din motive obiective cererea de sejur temporar sau de azil politic le fusese respinsă.
— Domnule Deputat, știați că OFPRA a soluționat anul acesta doar un sfert din numărul total al cererilor de azil politic? De ce nu se respectă decizia președintelui țării de a deschide granițele pentru toți refugiații care provin din țările iugoslave în care au loc conflicte interetnice? De ce nu se acordă statutul de refugiat tuturor celor care îl cer?
Deputatul o fixă mirat întrebându-se dacă Hélène nu va scoate din geantă un microfon și un reportofon ca să-l înregistreze.
— Sunteți ziaristă?
— Hélène de Saint-Menard, îi întinse ea mâna. N-am fost prezentați. Lucrez la un centru de primire pentru migranți.
— În orice caz, sunteți foarte bine documentată. Ca să vă răspund la întrebare, știu din rapoartele ce mi s-au adus la cunoștință că, din cauza circumstanțelor confuze din țările iugoslave în momentul acesta, s-au lăsat în așteptare dosarele care necesită mai multe informații de la autoritățile țărilor din care provin unii reclamanți.
— Dumneavoastră cunoașteți situația din statistici, eu o trăiesc alături de acești refugiați la fața locului, în centrele de primire și pot să vă spun că locatarii noștri se confruntă cu o voință efectivă din partea autorităților de a-i determina să nu aplice pentru statutul de refugiați.
— Franța și țările europene militează pentru o aplanare a conflictele militare actuale în republicile iugoslave. Când aceste conflicte vor înceta, persoanele strămutate se vor putea întoarce acasă.
— Și dacă războaiele, să le spunem pe nume, vor dura?
— Aceștia vor beneficia de un drept temporar de sejur.
— Cu o viză de trei luni care trebuie reînnoită?
— OFPRA examinează cererile reclamanților din două perspective: pe de o parte în funcție de evoluția statutului țării din care reclamantul provine și de noile autorități ale acesteia; pe de altă parte, evaluează posibilitatea ca persoana care cere statutul de refugiat, minoritară în republica din care s-a expatriat, să se întoarcă în republica în care etnia sa este majoritară.
— Deci, să înțeleg că oricine aparține unei comunități minoritare în regiunea sa de rezidență, dar care poate găsi refugiu într-o altă regiune unde comunitatea lui este majoritară nu poate obține statutul de refugiat? De exemplu, un sârb trăind de generații în Croația care se vede la un moment dat persecutat și prigonit în țara sa, ar trebui de facto să-și găsească refugiul în Serbia? Nu vi se pare familiară soluția aceasta? Seamănă cu purificarea etnică deja utilizată în țări care au purtat războaie interetnice. Doar că uneori s-a ajuns la genocide. Nu învățăm oare nimic din Istorie?
Deputatul o privi conciliant lăsând impresia că întrebarea ei era pur retorică. Dar un rictus îi strâmbă gura într-un surâs forțat trădându-i încordarea când răspunse:
— Vă împiedicați în cuvinte. Cum ați spus, definițiile sunt una și practica e alta.
— Și dumneavoastră vă împiedicați în oameni!
Arnaud îi aruncă lui Hélène o privire îngrijorată. O simțea clocotind sub masca stăpânirii de sine. Discuția monopoliza atenția mai multor comeseni și, deși avea aerul unui dialog convivial pe teme de actualitate, putea degenera într-o dezbatere controversată și părtinitoare. El îl invitase pe deputat la degustarea de vinuri, nu o putea lăsa pe Hélène să îl vexeze.
Îi ceru din priviri sprijin tatălui fostei lui colege, dorind ca acesta să intervină pentru a nu fi nevoit să pună el capăt confruntării, nu voia să fie neloial față de Hélène.
Gazda se ridică și făcu un tur de masă prezentând invitaților vinurile câștigătoare la concursul de la Lyon.
Murmurul exclamațiilor entuziaste și clinchetul paharelor ciocnite acoperiră vocile lor.
Pierre sosi cu întârziere și, deși nu prinse decât ultima frază a soției sale, își dădu seama că ceva o contrariase puternic. Dădu să se așeze, dar Hélène se ridică brusc și îl prinse de braț.
— Nu mai stau nici o secundă aici. Știam că nu trebuia să vin!
O urmă spre ieșire luându-i mâna protector și îl salută pe socrul său cu un semn din cap fără să privească spre ceilalți oaspeți.
Fragment din romanul Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine, în curs de lansare la Bookfest, pe 30 mai, ora 17:30, la Cafeneaua Scriitoarelor.
Leave a comment