Două dispariții
Ploua deja de câteva zile, iar pământul era ca un burete într-o cadă spumoasă. Simțeam clăbucii reci care se formau și-mi ieșeau printre degete în timp ce fugeam pe câmp. Mă întorceam constant și o căutam cu privirea pe Ecaterina. Era pe marginea râului, țipa și alerga, și niciodată nu se uita la mine când o strigam.
– Ecaterina, ai grijă, am strigat totuși, din nou.
Era prima dată când își muta privirea de la râu și, pentru o secundă, s-a uitat fix în ochii mei, apoi a continuat să alerge zâmbind. Am văzut exact momentul când piciorușul ei mic și gol a călcat și a alunecat pe o piatră aproape perfect ovală.
– Ecaterina, am șoptit.
A căzut pe spate și, în mai puțin de o secundă, a fost trasă în adâncurile râului. I-am văzut mânuța, cu brățările colorate, salutându-mă pentru ultima dată. Nu puteam să respir sau să mă mișc. Îmi simțeam picioarele adâncindu-se în nămol și unghiile care îmi străpungeau pielea din cauza pumnului prea strâns. Vedeam fulgere pe cer, dar nu le auzeam tunetele, nu mai auzeam râul, nu mai auzeam nimic.
– Ecaterina.
Am început să pășesc, cât de încet posibil. Mă uitam în jur, încercând să îmi distrag atenția, să uit ce s-a întâmplat, însă picioarele mi-au luat-o la fugă. Am căzut în genunchi de îndată ce am ajuns lângă râu și am început să plâng. Am luat în mână piatra care a omorât-o pe Ecaterina și am început să mi-o lovesc de genunchi. Simțeam cum mi se fisurau oasele, însă mai tare mă îngrijora sângele care îmi curgea din nas direct în poală, murdărindu-mi rochia albă, nouă. Am dat-o jos și am aruncat-o în râu; știam că Ecaterina abia aștepta să îmi rămână mică și să i-o dau ei. Nu știam însă ce minciună să îi spun mamei după ce avea să observe că a dispărut.
Mă uitam cum materialul alb se trântea de pietre și se agăța pentru câteva secunde de crengile căzute în râu. Mă gândeam la trupul Ecaterinei, care a avut același traseu. Nu știam unde se termina râul sau dacă era vreun loc unde Ecaterina ar fi putut să se oprească, așa că am început să alerg pe marginea acestuia, urmărind rochia.
Leave a comment