Două poeme de Bianca Dragomir

(Bianca Dragomir)

***

Oamenii de la munte sunt mai aprope de Dumnezeu

Dar tocmai de aceea, nu îi simt lipsa, nu le e dor de El,

Nu tânjesc după dovezi ale prezenței lui,

Nu îl confundă din când în când cu diavolul.

Îl iubesc și atât.

Dar nici nu îl înțeleg.

Oamenii de la câmpie îl caută mereu,

De aceea sunt pierduți.

Oamenii de la deal nu sunt nici prea departe, nici prea aproape de El,

sunt totuna cu Dumnezeu.

---

*** 

 I-aș fi zis în loc de viață

– întâlnire.

Nașterea e o întâlnire

cu noi, cu ei, cu toate celelalte.

Apoi, cât trece timpul, de fapt,

Continuăm să ne întâlnim

cu noi, cu ei, cu toate celelalte.

Când vedem o floare de măr,

când mirosim un fir de leuștean,

când prindem un pește.

Când ne uităm,

de jos în sus,

la o pasăre care planează.

Unele întâlniri durează ani,

Altele doar o secvență.

Când unu’-două cuvinte

ne fac să râdem,

Când dansăm

o horă-n doi,

Când cineva are grijă de noi,

ne-nvață,

Când ne scoate din zona de confort

Ne pune față-n față

Cu noi.

Ce contează, de fapt, cât durează o secvență?

Uneori, abia după ce se-ncheie,

continuă (cât) o viață.

---