Dragă, 2025, Adio!
Anul 2025… a murit încet, după ce s-a trăit atât de intens. Iată câteva materiale prin intermediul cărora ne despărțim de acest an tumultuos pe toate planurile.
Un an pe muchie de cuțit
E.M. Arion
Pe sârmă
Un an în care genocidul din Gaza continuă, iar noi îl privim de la distanță – și n-aș spune sigură
Un an în care s-a plâns mai mult și nu de bucurie
Un an tumultuos în care lama cuțitului a ajuns și la os în cele din urmă
Se încheie fără mari rezoluții pentru viitor
Chiar fără prea mari speranțe
A fost un an muncit, iar nu trăit. Așa cum au ajuns să fie toți
Un an în care am vorbit și mai încet decât de obicei
– Oricum nu mi se aude vocea –
Sunt într-un borcan închis bine cu un capac imposibil de deschis
Un exponat dement de care mai bine te ferești
Contagios
Letal
Fugi cât mai poți
Rugăciunea ta nu ajunge la cer
Se oprește mocirloasă în gât
Calendar
Péter Demény
Anule 2025,
puteai să-mi mai
lași tata printre noi,
poate nu s-ar fi reînnoit
simptomele de astm,
poate și aerul bucureștean
ar fi mai curat,
poate că m-aș bucura
de toate ca și cum
aș avea capacitatea bucuriei.
Nu vreau să fiu nerecunoscător,
până la urmă, tu
mi-ai dat un nepot
durduliu și frumos,
zâmbăreț și care încă
nu știe cum TREBUIE să
iubească – iubește și-atât.
Dar știi cum e: omul
e mereu nemulțumit,
dorește o pânză albă, fără
nicio pată sau asperitate.
Anule 2025, încă nu
știu cum ai fost, poate
când se va termina și 2026.
Să ne revedem cu bine
în tărâmul acela
unde calendarul e
superfluu.
Despre anul ăsta, cu adevărat
Laura Dașcău
Anul ăsta chiar s-a simțit de parcă am fost trează și conștientă pe masă de operație.
Din fericire (cred) anesteziile au fost generale și le-am făcut pe asistente să radă când am spus la trezire: „Doamne, ce bine am dormit!”
Dumnezeu a fost super ocupat, asta e clar. Mă bucur ca n-a uitat și de mine, și de noi.
Marius al meu mi-a fost lumina în tot întunericul ăsta.
Am plâns. Mult. Am făcut haz de necaz ca să nu o luăm mai razna.
Ne-am rugat cum nu ne-am rugat niciodată pentru nimic în viața noastră.
Am făcut injecții (sute), am zâmbit în oglindă la fiecare pep talk din fiecare zi în care mi-am zis: „Ce tare ești, fată! Nu credeam că ai c**ie așa mari.”
Pentru că e nevoie de unele imense să treci prin FIV.
Tot ce auzeam despre asta nu se compară cu ce am trăit.
Au fost zile în care speranța era cât un punct și zile în care speranța era cât un punct și virgulă pentru că știam că trebuia să continui și să nu mă las.
Ne repetam constant: „Nu trecem prin ceva rău, trecem prin ceva greu.”
Și cred că asta ne-a ajutat să ne ținem și mai strâns de mână.
Și Doamne, cât a mai durut.
Anul ăsta am supraviețuit și celei mai grele zile din viețile noastre. O zi pe care, ca dată, am uitat-o deja.
Am pictat, am scris, am ascultat multă muzică, am făcut meditație, am făcut exerciții de respirație, am desfăcut sticle de șampanie cu care am sărbătorit dezamăgiri.
Dar cel mai mult, am tăcut. Am tăcut despre durerea asta ca să nu speriem pe nimeni, să nu alungăm oameni, să nu ne plângem, să nu îngrijorăm.
Am tăcut pentru că doar așa am putut să procesăm totul.
Pe drum, am pierdut oamenii care nu ne-au înțeles. Un proces firesc, o bifurcație care a avut și ea rostul ei.
Anul ăsta ne-am demonstrat mai multă iubire decât am putut să simțim vreodată, am anulat vacanțe cu lacrimi în ochi, am strâns bani pentru tratament, am făcut calcule, am visat la un final fericit.
Și finalul ăsta de an chiar ne-a prins cei mai fericiți.
Sunt foarte recunoscătoare pentru medicii și asistentele care au fost lângă noi, recunoscătoare lui Dumnezeu care a făcut minunea la care visam.
Am învățat multe lecții anul ăsta și dacă ar fi nevoie să o iau iar de la capăt doar să știu că totul e bine, aș face-o din nou, fără să ezit.
Căci Doamne, ce minune e să-mi bată acum două inimi în corp!
Leave a comment