Dumitru Crudu în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Domnule Dumitru Crudu, sunteți poet, prozator, dramaturg și, foarte important, mentor pentru o seamă de tineri poeți basarabeni, care au frecventat și încă mai frecventează Atelierul de scriere creativă, „Vlad Ioviță” pe care îl coordonați de mulți ani, cu rezultate excepționale. De asemenea, de treisprezece ani încoace organizați an de an Tabăra de scriere creativă „Leonard Tuchilatu”, care reunește atât membri ai atelierului cât și autori consacrați, invitați ca mentori. Recent s-a încheiat o nouă ediție a taberei, care s-a desfășurat în orașul Vadul lui Vodă, foarte aproape de Chișinău. V-aș ruga să îmi spuneți câteva impresii generale, la cald, despre această ediție a taberei.
Cred că ediţia din acest an a fost una dintre cele mai impresionante, poate, la fel de reușită ca cea din 2011, când au venit la Orheiul Vechi (unde a avut loc prima tabără) Carolina Vozian (cea care semnează cu pseudonimul Sașa Zare), Andrei Doșa, Aura Maru, Naomi Ionică, Cătălina Bălan sau Ion Buzu, în total vreo douăzeci de tineri scriitori. Vreo douăzeci de tineri scriitori am adus anul acesta și la Vadul lui Vodă, unde a avut loc cea de-a opta ediție. Alți tineri scriitori, aceeași tabără, cu excepţia Augustinei Visan, care pe atunci nu era scriitoare, ci avea doar 9 ani și visa să devină polițistă. Asta și e o trăsătură comună a taberei, că ne luăm și copii cu noi. Anul ăsta cea mai tânără participantă a fost Alexandra, fetița Mariei Ivanov, în vârstă de 6 ani, iar la întrebarea mea ce vrei să devii când vei fi mare, ea mi-a zis clar: scriitoare. Există o mare legătură – foarte multe asemănări – între prima tabără și cea din acest an. Le unește entuziasmul și o mare dragoste de literatură. Despre prima ediție, cea din 2011, poeta Cătălina Bălan și-a notat în jurnalul său: „Pe tot parcursul taberei nici unul dintre noi nu şi-a adus aminte de email, facebook sau de bloguri.” Aceleași afirmații le-ar putea face și tinerii scriitori care au fost la Vadul lui Vodă, cu toții am uitat că mai există net pe lumea asta. La prima ediție am făcut „excursii în împrejurimile Trebujeniului. Nişte locuri fabuloase. Am inspectat toate peşterile, inclusiv pe cea a Sfântului Nicolae. În mănăstirea de piatră fetele s-au îmbrobodit, iar cei mai înalţi au stat mai aplecaţi, căci chiliile aveau maximum un metru şi jumătate”, așa cum se destăinuia jurnalului său aceeași Cătălina Bălan. Anul ăsta ne-am plimbat cu un vapor pe Nistru sau am intrat în burta unui alt vapor – ancorat la țărm, împreună cu cei mai tineri scriitori din tabără. Și toate astea pentru a ne face șederea cât mai interesantă și mai captivantă, căci noi credem că nu poți să scrii interesant dacă duci o viață anostă și plictisitoare. Pentru asta, la Orheiul Vechi am urcat pe cele mai înalte stânci, iar la Vadul lui Vodă ne-am plimbat prin pădurea de pe malul Nistrului. Cătălina Bălan scria în 2011: „Dacă stai mai mult timp cu nişte oameni, se creează un spaţiu comun şi îţi pare aşa de rău când trebuie să pleci.” La fel de rău ne-a părut și anul acesta când a trebuit să plecăm. Ajunsă acasă, scriitoarea Adelina Labic a plâns. La două zile după tabără ne-am reîntâlnit la o cafea în centrul orașului, pentru a fi din nou împreună, pentru că nu voiam să ne despărțim. Am convenit că o dată pe săptămână unul dintre noi îi va invita pe toți la o cafea și va face cinste. Nu vrem să ne împăcăm cu ideea că tabăra s-a terminat. Încercăm s-o continuăm în acest fel, întâlnindu-ne cât mai des.
De asemenea, v-aș ruga să ne spuneți dacă au fost și la această ediție participanți care v-au impresionat profund, care au ieșit în evidență, pe care să-i puteți numi fără teama de a pierde pariul, ca fiind revelația taberei, pe care îi vedeți deja ca viitori mari scriitori. Pentru că, în general, marii scriitori se „miros” de la început și dumneavoastră ați arătat de-a lungul timpului că aveți „nas” pentru a detecta scriitorii de valoare încă din stadiul lor incipient.
Ediția din acest an am început-o încă din autobuzul care ne ducea la tabără, unde am scris o poezie la patruzeci de mâini. Și tot cu o poezie colectivă am încheiat-o, pe care am scris-o când am băut ultima cafea, pe terasa unei cafenele de pe malul Nistrului, înainte de-a părăsi Vadul lui Vodă, iar între cele două poezii colective s-a desfășurat toată tabăra. La care în fiecare zi s-a scris. Toți au scris la temele anunțate dimineața pe parcursul zilei. Ne citeam textele după cina și le analizam până aproape de crucea nopții. La această tabără au scris până și mentorii. Poetul și criticul literar Șerban Axinte a scris în fiecare zi. Se trezea la ora 5 dimineața și pleca în foișorul din curte pentru a scrie. Era doar el și măturătorul. Măturătorul făcea curat pe teritoriul pensiunii, iar Șerban scria. La această ediție s-a scris și proză sau monodrame. Maria Ivanov și-a scris prima ei monodramă. Un text tulburător despre maturizarea (nu doar sexuală) a unei tinere fete de la țară. Sper să fie montat cât mai curând posibil. Tatiana Grosu, Augustina Visan, Adelina Labic, Romeo Aurelian Ilie au dat niște texte net superioare poeziilor déjà publicate în cărți sau în reviste. Le aștept cu nerăbdare noile cărți. Sorina Rândașu ne-a citit doar două texte: o poezie și un fragment de nuvelă, dar ce texte! Prin textele lor, Pavel și Andrei Dediu sau Taisia Toma și-au depășit vârsta. Alexandra Crețu ne-a încântat nu doar cu melodiile ei răscolitoare, ci și cu poeziile ei pline de subtilități. La fel și Beatrice Vâzdoagă, care a evoluat în aceste zile cât alții într-un an. Nu pot să uit nici acum poezia Nataliei Pântea despre cum o soră îi fură celeilalte surori iubitul. Cred că e cea mai bună poezie pe care a scris-o până acum. Sau poeziile Alei Tofan scrise despre și într-o casă părăsită. Toate textele au fost peste așteptări – toți participanții au scris mai bine decât scriau de obicei, și asta doar datorită unei atmosfere creative și luminoase, care s-a creat încă din prima zi. O altă explicație ar fi că ne-a stimulat locul în care ne aflam. Un loc magic. Pensiunea noastră se afla într-o pădure de pe malul Nistrului. Te predispunea să creezi. Într-un asemenea loc nu aveai cum să scrii texte slabe.
Revenind la Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță”, îmi puteți da câteva nume de autori care s-au format sub bagheta dumneavoastră la atelier și care au confirmat de-a lungul timpului prin cărțile publicate? Și în acest sens, pentru că știu că sunteți și un mare pasionat de sport și pentru că suntem în plină desfășurare a Jocurilor Olimpice de Vară de la Paris, v-aș întreba din cine ar fi format Lotul Olimpic de Poezie cu care ați ataca medaliile literare oferite de critici, dar și de cititori?
Carolina Vozian (alias Sașa Zara), Ecaterina Bargan (actualmente Ecaterina Ștefan), Ion Buzu, Natalia Graur, Alexandru Macrinici, Artiom Oleacu, Artur Cojocaru, Victor Fală, Oxana Gherman, Adriana Rusu, Alexandru Constantin Popescu, Victoria Tatarin, Vitalie Colț, Veronica Ștefăneț, Tatiana Grosu, Augustina Visan, Maria Ivanov, Cristina Dicusar, Emanuela Iurkin, Dumitru Garcaliuc, Iraida Darmancev și mulţi alții. Relativ la Jocurile Olimpice din Paris, cu acești scriitori aș forma lotul olimpic.
Dar să vorbim puțin și despre activitatea dumneavoastră de scriitor. Recent v-a apărut un nou volum de poeme, intitulat simplu, dar sugestiv, Doamne, la editura Prut Internațional, în colecția Teritorii, coordonată de poeta Moni Stănilă. Vă rog să ne spuneți care este geneza acestui volum și care sunt pilonii lui de rezistență!
O să vă răspund foarte scurt: sunt rugăciuni. Rugăciunile mele. Rugăciunile compuse de mine.
Știu că sunteți un oponent foarte activ și foarte asumat al invaziei ruse din Ucraina. Chiar ați dedicat volumul de proză scurtă Ora cinci și șapte minute acestui conflict armat care, iată, a ajuns la peste 900 de zile și încă nu sunt semne că s-ar apropia de sfârșit. Spuneți-mi, vă rog, dacă vedeți o cale de încetare a ostilităților și dacă nu, cum credeți că se va încheia acest război, ca să îi spunem pe numele real, pentru că este clar că nu va putea dura la nesfârșit.
ORA CINCI ȘI ȘAPTE MINUTE e un roman compus din povestiri, scris înainte ca războiul să se fi încheiat, în toiul acestui război, prima povestire am scris-o a treia zi după începerea războiului. Marele meu pariu a fost să scriu despre război fără a face literatură angajată. E un roman despre efectele războiului asupra unor oameni care trăiesc într-o țară din vecinătate, unde nu cad bombe – în afara unor alerte cu bombă, într-un timp, zilnice – și nu se duc bătălii. Povestesc despre soarta lui Alexandru Moldovan (și a familiei sale), care e racolat de FSB înainte de război, dar când războiul începe pleacă pe front să lupte alături de ucraineni și moare în una dintre bătălii. El nu știe cum se va termina războiul și nici nu va afla vreodată. Nici noi nu știm și nici eu, firește. Eu sper că ucrainenii îl vor câștiga și-și vor elibera țara. Asta-i speranța mea. O speranță pe care am avut-o încă din prima zi a războiului. Pe care o mai am și acum.
Scurtul nostru interviu se apropie de final. Am ajuns la întrebarea-clișeu, cum îmi place mie să o numesc, desigur, pe deplin asumat. Iar întrebarea este: ce se mai pregătește în atelierul personal al scriitorului Dumitru Crudu? Lucrați la un proiect nou? Poezie, proză, teatru, interviuri?
Lucrez la o carte de povestiri de dragoste. Sper să apară la anul.
Vă mulțumesc mult de tot pentru timpul acordat. A fost o discuție foarte productivă! Sunt convins că și cititorii revistei noastre vor fi foarte încântați să vă descopere sau redescoepre în alte nuanțe. Vă doresc mult succes în continuare și multă putere de muncă!
Leave a comment