[*e ceva complet indecent], [**mi-am cumpărat] și [***uneori mă surprind]
*
e ceva complet indecent în felul în care
golesc un pahar de prosecco
într-un Airbnb la Brașov
în timp ce mă prefac că sunt Anna Karenina
într-un film alb-negru
îmbrăcată într-o rochie verde mentă
și niște pantofi găsiți la reduceri (eternul meu statement politic),
ignorând cu nonșalanță orice notificare
care-mi amintește să-mi fac programare la dentist
sau să votez
sau să mă înscriu într-un club de lecturi feministe.
mă întreb dacă femeile care trăiesc spontan
au o rețetă secretă,
un playlist obscur pe Spotify
care le dă voie să respire fără vinovății
în fața oglinzii retrovizoare,
așteptând ceva care nu seamănă deloc cu validarea maternă,
o întâlnire pe Tinder,
sau o bătălie câștigată împotriva capitalismului târziu.
am nevoie să-mi schimb culoarea părului,
să las în urmă amintirea discursurilor motivaționale,
prăjiturile raw-vegane și
lista personalităților pe care mi-ar plăcea să le imit,
așa că-mi desenez singură conturul ochilor
ca și cum ar fi un act de rezistență politică
împotriva zilelor mediocre
și a misoginiei internalizate.
la finalul zilei,
adorm cu televizorul pornit
în compania unei reclame la șampon
care-mi spune că puterea unei femei
e direct proporțională cu strălucirea părului ei.
**
mi-am cumpărat un ghid de astrologie
pe care îl citesc într-o cafenea vegană,
unde cappuccino e mereu la temperatura ideală
iar laptele de ovăz e suficient de burghez
pentru ca nicio femeie să nu simtă
că trebuie să-și ceară scuze pentru existență.
de dimineață m-am decis
că astăzi n-am să-mi cer scuze pentru nimic –
nici pentru că prefer literatura rusă
cinematografiei iraniene,
nici pentru că mi-am tatuat pe claviculă
un citat din Sylvia Plath,
nici pentru că am abandonat cursul online
despre mindfulness și iubire de sine
în favoarea unui episod din Fleabag,
savurat lângă o felie groasă de pâine cu unt sărat.
mi se spune uneori că am un aer de protagonistă indie
care-și irosește potențialul într-o dramă de liceu –
și nu neg, dar nici nu confirm,
pentru că mi-am promis solemn
să evit categorisirile făcute de oameni
care poartă haine gri
și cred sincer că avocado
e un simbol clar al decadenței.
în seara asta voi dansa singură în dormitor,
ignorând sfaturile terapeutului,
ritmurile psihedelice
amestecate cu lecții de viață date de femei mature
care au renunțat la gluten, zahăr și spontaneitate.
până la urmă,
singura decizie politică pe care o iau azi
e să nu decid nimic.
***
uneori mă surprind purtând
haine pe care nu le-aș fi purtat niciodată acum zece ani,
parfumuri franțuzești cumpărate la impuls
și accesorii prea colorate pentru
seriozitatea mea autoimpusă.
îmi place să cred că-mi trăiesc viața
ca pe un film indie
în care personajele secundare
au nume exotice și păreri politice
absurd de bine conturate
despre revoluții personale,
alegeri alimentare
și modul în care trebuie purtată o fustă plisată.
am început să fac yoga la 6 dimineața,
un act revoluționar pentru o femeie
care obișnuia să urască matinalii,
și să citesc reviste glossy
doar pentru a mă enerva,
ca și cum furia moderată și sarcasmul inteligent
ar fi noile mele arme de rezistență socială.
în weekenduri gătesc mâncare asiatică
din rețete găsite pe TikTok
și mă prefac că nu observ
că anxietatea mea generațională
îmi șoptește subtil
că nicio femeie cu mintea întreagă
nu-și poate permite luxul frivol
de a trăi fără remușcări.
încă mă visez uneori la Paris,
fumând țigări Gauloises pe acoperișuri,
purtând haine de designer
furate din magazine vintage,
ascultând melodii vechi în căști roz pal –
apoi mă trezesc brusc,
îmi pun cremă hidratantă sub ochi
și îmi dau seama că,
din toate revoluțiile mele mărunte,
singura care contează
e să nu-mi fie rușine să exist așa cum sunt.
Leave a comment