[e vremea monștrilor] și [încă o singurătate fără răspuns]
e vremea monștrilor
un copac
se trezește din morți
și se cațără pe un munte
de unde privește în jos
răstignit:
e vremea monștrilor
(Ecoul: monștrilor, monștrilor…)
unui leu îi cresc aripi
și se suie îngerește la cer
tolănit între stele-păpădii
vuiește:
e vremea balelor ce curg din guri de iad
(Ecoul: iad, iad…)
doi copii sar coarda
în curtea școlii și
nu aud clopoțelul pentru că
sforile li se încâlcesc în
nodul eternității
e vremea lui Marcus Brutus și a lui Sisif
(Ecoul: Sisif, Sisif…)
nu-i ascultăm, nu-i credem, nu-i vedem, nu-i înțelegem, nu-i tolerăm, nu-i suportăm, nu-i atingem, nu-i privim, nu-i chemăm, nu-i dorim, nu-i îngrijim, nu-i arestăm, nu-i hrănim, nu-i linșăm
nu au loc aici
cu noi
încă o singurătate fără răspuns
I.
un străin a venit în oraș
a venit ieri
la crepuscul
ca să-și ascundă venirea
a venit cu spatele
cu mâinile răsucite
în trecut
în buzunarul mic de la piept
avea mototolite
câteva cuvinte care nu vor fi apărut încă
în niciun dicționar
nimeni nu-mi poate spune cu exactitate
cât îi ia străinului să devină familiar
nici ce îndeamnă familiarul să se înstrăineze
în noi
din umbre care lungi se vor culca
printre orgii care se vor încolăci
într-o împreunare stearpă
în mâini răsucite
într-un crepuscul
într-un oraș
II.
un străin a venit în oraș
tu ai înțeles că străinul acesta sunt eu?
că îmi caut neînsoțită singurătățile
și apoi le opresc printr-o venire
eu, care mă simt acasă peste tot și niciunde
traduc
traduc la nesfârșit ceea ce vreau să spun
și de aceea greșesc adeseori
și pierd cuvinte
le uit prin buzunare
îmi scapă din mâini pe unde umblu
mă împiedic de ele
ieri de pildă fără să vreau
i-am înmânat două cuvinte doamnei de la bancă
încurcate printre bancnote
ea a zâmbit înțelegător
e dureros să fii străin o viață întreagă
cum să-i explic că mie îmi place anonimatul
și solitudinea
în două cuvinte?
cum să o fac să înțeleagă
că nu mai caut familiarul care în curând
se va înstrăina din nou
în mine
Leave a comment