[Ecrane argintii, mecanice] și [Liniștea deformează atât de mult ceea ce nu poate percepe direct]
Ecrane argintii, mecanice
e purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară
păunii sunt urechile și simțurile noastre
crescuți de noi, suntem
mai presus decât gândurile și loviturile compatrioților
plini de sânge, înăuntru avem o luptă continuă între
pereții stacojii
numai de n-am fi condamnați pentru ceea ce nu
putem visa.
prin ecranele argintii, mecanice, șarpele pe
care l-am sacrificat pentru a nu ucide mai mult din
unisonul unor corpuri părăsite
apoi am plâns în camera obiectelor
de această realitate
și numai ea
s-a zvârcolit de câteva ori, s-a răsucit în oasele
moi și n-a fost suficient pentru ceea ce sunt
în timp ce spun asta. nimic
nu înflorește între ziduri și ceața dinăuntru, iar nimicul
e conștiința zăpezii sau talentul vocal al celui care nu
știe alcătuirea strigătului
de câte ori mi-am spus pe nume
vocile spintecă pământul, traversează grădina și
văd copilul cu buze de jad aprinse pentru a rosti ceva
ce nu înțeleg
aici trebuie să mor, aici trebuie să mă opresc, unde
oamenii se nasc în somn,
peste aerul unei planete care a locuit nu demult în noi
nu vreau să mă mai ascund în măruntaiele unui
guvernământ care abolește dublurile noastre și ne
condamnă la un aparat țesut de patru fiare, cu
ghearele lor scânteietoare
totul e aici unde partea înstrăinată ne locuiește
nu există nicio cicatrice contrafacută, frumusețea nu
poate fi ce se întâmplă pe neașteptate
e aproape de păsările de
gheață
de palatul asemănat cu un creier deșert
departe de grădinile răcoroase; aici m-am pierdut
vindecându-mi rănile, o luptă pentru precizia din
cuvinte
este abilitatea de a crea nevăzutul mai aproape de
frumusețea ultimă?
am trei ani și îmi trec mâinile pe gardul vopsit albastru.
spune-mi cum ți-ai rezolvat problemele
din anii aceia
cât de ciudat trebuie să fie totul pentru un singur
pas spre ucidere sau nevoia de a te apăra de
propriul sex
țara asta e pentru tine, spionajul ăsta e pentru tine,
limba asta nefirească e făcută din intențiile tale
ia-o și rumegă rămășițele ei, părțile ei sticloase
visez o nuanță ca verdele lacului, o literă de miere
înainte să se apropie de lespedea de sub apă
și vocea lui înfășurându-i fața diamantină.
alege-ți o ființă care nu sângerează, dar care are
înăuntru foc, spunea
și timpul se oprea în afara cuvintelor lui
tot ce are legătură cu el e coerența din suferință,
călătoria încheiată a celor pe care i-am strigat pe
nume
cine altcineva să fiu dacă nu el? dacă nu pot învăța un
lucru util, dacă vocea mea lichefiată se poate ridica
peste greutatea oricărui coșmar
nu există un loc unde să pot să nu cedez
estetica unei boli în desfășurare, floarea-soarelui care
se deschide în plămâni și arde
nu mă pot fixa în nicio condiție plină de pământ sau
lumină, amintirile mele sunt fascinate de uraganele
care au distrus plantele unei specii nechinuite
și înspăimântate
venind spre mine ca o margine sonoră, aici în vis și aici
unde se află toate întorsăturile
cineva strigă, ucide și stăpânește:
împotriva nașterii e istoria fiecăruia.
împotriva persoanei e vorbirea ca un fulger
această sclipire purtată greșit poate să nimicească
dacă rostim amândouă în același
timp moarte
tu nu vei mai uita nimic despre tine.
memoria mea e un dar în schimbul unei eprubete de
sânge
o pulbere plină de încăperi și insecte electrice
ea nu știe cum să meargă mai departe fără mine.
Liniștea deformează atât de mult ceea ce nu poate percepe direct
Fragilitatea necruțătoare care-l leagă pe om de
sfârșitul lui:
doi fetuși întinzând mâinile unul spre altul,
așezați între gesturile definitive și zona
supra-re(n)ală – între
energiile lucrului văzut și ceea ce se numește,
prin simțul comun al ființei, magic.
Pasiunile provocate de o noțiune astrologică
sau de o combinație improbabilă de culori sunt
primele care îndepărtează de la cunoașterea
lucidă a timpului netrăit. Înaintează prin
formele
extazului și sfârșesc într-o ascensiune
înăuntru, aducând un fel de catalepsie, un fel de
viață. Elementele și sferele conturate de o
profeție oarecare,
o femeie neștiind să aleagă
între ce e distrugător și vital, între două
programe încercând, după fotografia de profil,
s-o așeze într-un loc
virtual sau în mijlocul naturii arbitrare.
Feroce și stinsă, în vârful picioarelor trebuie să
meargă printre insecte. Măruntaiele
lor și luna ca un firicel de sânge
îi arată drumul.
Liniștea deformează atât de mult ceea ce nu
poate percepe direct, încât totul e redus la o
vedere magică – singura, de altfel, până la capăt
adevărată
Leave a comment