[Ecrane argintii, mecanice] și [Liniștea deformează atât de mult ceea ce nu poate percepe direct]

Ecrane argintii, mecanice

e purpuriu și fertil ca-ntr-o grădină de țară

păunii sunt urechile și simțurile noastre

crescuți de noi, suntem

mai presus decât gândurile și loviturile compatrioților

plini de sânge, înăuntru avem o luptă continuă între

pereții stacojii

numai de n-am fi condamnați pentru ceea ce nu

putem visa.

prin ecranele argintii, mecanice, șarpele pe

care l-am sacrificat pentru a nu ucide mai mult din

unisonul unor corpuri părăsite

apoi am plâns în camera obiectelor

de această realitate

și numai ea

s-a zvârcolit de câteva ori, s-a răsucit în oasele

moi și n-a fost suficient pentru ceea ce sunt

în timp ce spun asta. nimic

nu înflorește între ziduri și ceața dinăuntru, iar nimicul

e conștiința zăpezii sau talentul vocal al celui care nu

știe alcătuirea strigătului

de câte ori mi-am spus pe nume

vocile spintecă pământul, traversează grădina și

văd copilul cu buze de jad aprinse pentru a rosti ceva

ce nu înțeleg

aici trebuie să mor, aici trebuie să mă opresc, unde

oamenii se nasc în somn,

peste aerul unei planete care a locuit nu demult în noi

nu vreau să mă mai ascund în măruntaiele unui

guvernământ care abolește dublurile noastre și ne

condamnă la un aparat țesut de patru fiare, cu

ghearele lor scânteietoare

totul e aici unde partea înstrăinată ne locuiește

nu există nicio cicatrice contrafacută, frumusețea nu

poate fi ce se întâmplă pe neașteptate

e aproape de păsările de

gheață

de palatul asemănat cu un creier deșert

departe de grădinile răcoroase; aici m-am pierdut

vindecându-mi rănile, o luptă pentru precizia din

cuvinte

este abilitatea de a crea nevăzutul mai aproape de

frumusețea ultimă?

am trei ani și îmi trec mâinile pe gardul vopsit albastru.

spune-mi cum ți-ai rezolvat problemele

din anii aceia

cât de ciudat trebuie să fie totul pentru un singur

pas spre ucidere sau nevoia de a te apăra de

propriul sex

țara asta e pentru tine, spionajul ăsta e pentru tine,

limba asta nefirească e făcută din intențiile tale

ia-o și rumegă rămășițele ei, părțile ei sticloase

visez o nuanță ca verdele lacului, o literă de miere

înainte să se apropie de lespedea de sub apă

și vocea lui înfășurându-i fața diamantină.

alege-ți o ființă care nu sângerează, dar care are

înăuntru foc, spunea

și timpul se oprea în afara cuvintelor lui

tot ce are legătură cu el e coerența din suferință,

călătoria încheiată a celor pe care i-am strigat pe

nume

cine altcineva să fiu dacă nu el? dacă nu pot învăța un

lucru util, dacă vocea mea lichefiată se poate ridica

peste greutatea oricărui coșmar

nu există un loc unde să pot să nu cedez

estetica unei boli în desfășurare, floarea-soarelui care

se deschide în plămâni și arde

nu mă pot fixa în nicio condiție plină de pământ sau

lumină, amintirile mele sunt fascinate de uraganele

care au distrus plantele unei specii nechinuite

și înspăimântate

venind spre mine ca o margine sonoră, aici în vis și aici

unde se află toate întorsăturile

cineva strigă, ucide și stăpânește:

împotriva nașterii e istoria fiecăruia.

împotriva persoanei e vorbirea ca un fulger

această sclipire purtată greșit poate să nimicească

dacă rostim amândouă în același

timp moarte

tu nu vei mai uita nimic despre tine.

memoria mea e un dar în schimbul unei eprubete de

sânge

o pulbere plină de încăperi și insecte electrice

ea nu știe cum să meargă mai departe fără mine.


Liniștea deformează atât de mult ceea ce nu poate percepe direct

Fragilitatea necruțătoare care-l leagă pe om de

sfârșitul lui:

doi fetuși întinzând mâinile unul spre altul,

așezați între gesturile definitive și zona

supra-re(n)ală – între

energiile lucrului văzut și ceea ce se numește,

prin simțul comun al ființei, magic.

Pasiunile provocate de o noțiune astrologică

sau de o combinație improbabilă de culori sunt

primele care îndepărtează de la cunoașterea

lucidă a timpului netrăit. Înaintează prin

formele

extazului și sfârșesc într-o ascensiune

înăuntru, aducând un fel de catalepsie, un fel de

viață. Elementele și sferele conturate de o

profeție oarecare,

o femeie neștiind să aleagă

între ce e distrugător și vital, între două

programe încercând, după fotografia de profil,

s-o așeze într-un loc                                                         

virtual sau în mijlocul naturii arbitrare.

Feroce și stinsă, în vârful picioarelor trebuie să

meargă printre insecte. Măruntaiele

lor și luna ca un firicel de sânge

îi arată drumul.

Liniștea deformează atât de mult ceea ce nu

poate percepe direct, încât totul e redus la o

vedere magică – singura, de altfel, până la capăt

adevărată


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *