#erasăîndrăznesc
Greva profesorilor a ținut trei săptămâni, s-a terminat de două și e ca și cum nu ar fi fost niciodată. Am urmărit fenomenul din trei perspective: de mamă de copii școlari (gimnaziu, nu ani terminali), de persoană care a părăsit sistemul educațional, renunțând la a face o carieră în domeniu, și, cumva, din perspectivă socio-antropologică, observând cum frustrările de zeci de ani ale unei categorii profesionale ar putea să devină un fenomen de masă, ar putea să alieze alte forțe ale societății și să dea naștere unei mișcări de tipul #rezist. Hashtagul era deja pregătit: #îndrăznesc. Am crezut că vor vorbi, în sfârșit, vocile de la firul ierbii, cei care până acum nu s-au auzit, nu s-au coalizat suficient ca să se audă: profesorii care se duc zi de zi la clasă, și nu doar cei care sunt lideri de sindicat sau cei care predau la școli de top.
Am crezut că s-au unit toți cel puțin pentru două aspecte foarte importante: restaurarea demnității profesorului, a locului său în societate prin creșterea salariilor astfel încât acesta să simtă respectat fie, pentru început, și prin faptul că nu va merge la școală îmbrăcat mai prost decât elevii săi sau conducând cea mai ieftină mașină din curtea școlii, iar celălalt restaurarea educației ca deziderat al unei categorii profesionale ajunse asemenea unui medic care nu poate salva un pacient pentru că nu are tifon, seringi, aparatură, medicamente. Pentru că educația în România acolo se află: nu mai are nici măcar instrumentele de bază pentru a se menține pe linia de plutire.
Spun asta cu atât mai mult cu cât pot monitoriza „starea educației” în două puncte aflate la distanță de aproximativ 20 de ani. La 23 de ani, mă întorceam de la studiile de master la Universitatea Central European din Budapesta, și-mi luam în primire postul de profesoară de limba română la un colegiu tehnic din Brașov, orașul natal, post obținut în urma concursului de titularizare luat cu notă mare. Prima mea oră a fost la o clasă de a XII-a, erau cam o treime dintre elevi prezenți, în majoritate băieți, în majoritate cu picioarele pe bănci, poziție în care au și rămas. Când le-am spus că o să fiu „profa” lor de română (am zis să fiu cool, să nu-i sperii, să fiu de-a lor) au început să râdă. Unul m-a întrebat dacă mi-am dat bacul. Am încercat multe metode din ziua aceea: cu binele, cu răul, cu amenințări, cu nota 2, cu discuții cu dirigintele/directorul. Venisem de la un master la o universitate făcută după model american, cu bibliotecă uriașă, campus cu bufet, piscină și minigarsoniere pentru studenți, conferințe, dezbateri, filme. Mă simțeam de parcă mă înfipsesem cu capul într-un gard și oricât aș fi tras nu reușeam să-l scot de acolo. În cancelarie nimeni nu părea să aibă impresia că trăiește anomalia teribilă pe care o trăiam eu. Toată lumea era mulțumită că se pusese termopan la cancelarie. Erau printre profesori și unii competenți, cu orizont mai larg decât propria disciplină tocită de atâta predat în gol, dar toți trăiau într-o resemnare dacă nu plăcută, nici foarte deranjantă. Pur și simplu, așa stăteau lucrurile. Pentru mine nu stăteau așa. Și nu doar pentru că elevii erau foarte departe de orice fel de disciplină sau dorință de a învăța orice, ci pentru că nu vedeam nicăieri un semn de încurajare. Că se poate și altfel, că mâine ar putea să fie mai bine decât azi, că poate o să învăț pe cineva ceva sau o să am o oră plăcută sau măcar n-o să mai fie nevoie să strig ca să mă fac cinci minute auzită. Dar nimic nu venea de nicăieri. A trecut un an așa și nu m-am obișnuit. Singurele pete de lumină au fost că am avut un elev care a vrut și el să meargă la olimpiadă să vadă cum e și încă unul care se străduia să facă eseuri mai bunicele și faptul că i-am ajutat cu texte pentru Balul Bobocilor. Dar asta nu era nici pe departe suficient.
A început al doilea an de profesorat. Nu s-a schimbat nimic. Eu tot nu mă obișnuisem. Salariul era de vreo 400 de lei. Copiii veneau la școală cu telefoanele șmechere de pe atunci, primele cu cameră video cred. Al meu era o cărămidă, nici nu-l scoateam din geantă. Mai aveam ore de engleză la o facultate particulară și la Universitatea Transilvania la învățământul la distanță. Studenții erau praf și ei, dar mă gândeam că din cauză că erau „la distanță”. Pe urmă reveneam la bază, la colegiul meu tehnic, și mi se înmuiau picioarele când intram în cancelarie să iau catalogul și pe tot drumul spre clasă. Nu mă gândeam decât atât: „Doamne, cum ies eu de aici, aici nu e nimic, sunt îngropată, ce mă fac.” Și tot așa, în buclă. Mi-am căutat și alte joburi. Dar în Brașovul lui 2003 în afară de secretară pe la vreo agenție de turism, cam slabe șanse să găsești ceva. Ba da, am încercat secretară la Velux, cei cu ferestre pentru mansarde. Am avut un interviu cu un danez sau așa ceva. Nu m-au ales. Mă gândeam, în disperare de cauză, să vin în București. Dar singură așa, nu ca studentă, doar ca o tânără filoloagă care-și caută de lucru, parcă nu-mi venea.
Și totuși. Soarta a făcut câteva twisturi și așa m-am mutat în București din motive personale, nu profesionale. Dar trebuia să am și o plasă de siguranță pe partea de job, pentru că în București se plătește chirie și nu prea poți să faci naveta la Brașov să iei prânzul la maică-ta. Așa că am zis să fac ce știam eu mai bine, adică să dau altă titularizare și să merg în învățământ. Poate aici avea să fie mai cu noroc. Am dat examenul, am luat în jur de 9, dacă îmi amintesc bine. Și am obținut un post la Colegiul Dacia, din Berceni. Nu mi-am bătut capul că era vară și mergeam la mare și mai era până la toamnă. Dar sigur că toamna a venit, se apropia 1 septembrie și mă încercau niște fiori reci. Am ajuns la colegiu într-o zi ploioasă, drumul care ducea acolo nu era asfaltat așa că se umpluse de noroi. În colegiul cu pricina erau scrise măscări pe toți pereții, nu doar la toalete. În fine, aproape de 9 septembrie ne-am adunat în cancelarie să fie distribuite clasele. Primisem, pentru început o a XII-a G, iar o profă de română mai cu experiență a zis: „Hai, măi, nu i-o dați pe asta, că-i tânără și abia a venit.” Era ca și cum, în ciuda tinereții, m-ar fi lovit o boală fatală. Ceilalți profesori au ridicat din umeri, s-a trecut mai departe cu împărțirea. Eu auzeam numai XII G și „nu i-o dați ei”. M-am ridicat încet și m-am dus la secretariat unde mi-am scris demisia. A fost ultima mea zi în învățământul de stat.
Douăzeci de ani mai târziu, am doi copii, unul în clasa a V-a, altul a VI-a. Nu am nimic original de spus aici despre starea educației. Decât că școala de stat gratuită e, de fapt, destul de scumpă, că trebuie să organizezi un sistem de educație paralelă acasă pentru că în clase 90% din timp este haos, că programele sunt încărcate și, mai mult decât atât, s-au făcut ceva schimbări în interiorul disciplinelor, care n-au niciun sens. Am verificat gramatica cu manualul în mână, așa că știu ce spun. Că tot nu știm încotro, dar de data asta de la celălalt capăt al spectrului. Că avem nevoie ca de aer de o reformă în educație și pentru asta avem nevoie de personal competent de la bază la vârf. Și că avem nevoie ca educația să fie privită ca un domeniu crucial pentru societate și abia atunci ne vom ridica, abia atunci nu vom mai întâlni oameni care nu au citit o carte în viața lor, copii de la sate care abandonează școala și alte tare bine cunoscute.
Așa că am îmbrățișat emoțional greva profesorilor din 2023 și chiar mi-am făcut speranțe. De data asta părea altceva. M-am bucurat când am văzut că sunt hotărâți să continue zi după zi, după fiecare nouă propunere umilitoare a guvernului și că sunt din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai revoltați. Mi se părea limpede că prăpastia dintre viziunea și obiectivele guvernului pe de o parte și nevoile reale ale sistemului educațional devenea din ce în ce mai vizibilă și se adâncea. Speram că va deveni un crater care avea să zguduie în sfârșit societatea. Să ne trezim să îndrăznim. Ar fi trebuit să ieșim și noi, părinții, în stradă. Am propus pe grupul meu de facebook și am rugat să se dea share în ideea că ne vom strânge mai mulți și ne vom alătura. Am primit like-uri și comentarii, dar n-a distribuit nimeni postarea. Atunci mi-am întors atenția către profesori, sperând că ei își știu mai bine problemele, sunt organizați și vor ieși cu bine din treaba asta. Poate m-am gândit așa ca să îmi liniștesc conștiința. Poate m-am gândit, ca mulți alții, „și cu mine și fără mine tot aia e”. Nu știu.
Cumva speram să se ia educația de la capăt. Să se dea restart, de pe alte poziții, cu altă grilă de salarizare și cu, dacă dă Dumnezeu odată, alte curriculare. Căci nimic nu se va face fără reformarea programei. Fiecare ministru al educației a făcut modificări de suprafață care mai mult au bulversat sistemul și pe elevi, decât să rezolve cu adevărat ceva. Asta pentru că, probabil, în rândul politicienilor nu mai ajung specialiști competenți. Iar aici e nevoie de o viziune de ansamblu, de o strategie foarte bine pusă la punct în care obiectivele să primeze, iar legătura dintre școală și nevoile reale ale câmpului muncii să fie una strânsă. Și așa mai departe, nu sunt eu specialistul care să detalieze aceste aspecte.
Când s-a renunțat la grevă am simțit cumva că mă uit la un film care a intrat greu în subiect, s-a construit, a ajuns la apogeu și i-au dat rasol pe final în două minute că nu mai știau ce să-i facă. Sigur că am aflat că mulți profesori nu deciseseră să iasă din grevă, dar li s-a spus de la nivel sindical că greva s-a încheiat. Punct, înapoi la catedre. Ce au obținut profesorii: nu și-au văzut cerințele publicate în textul ordonanței, deci tot o promisiune. Iar cel care le-a făcut promisiunea a demisionat din funcție la câteva ore. Sigur, liderii de sindicate au spus că vor relua greva în cazul în care condițiile nu le vor fi îndeplinite.
Dar nu știu dacă s-au gândit că o revoluție (că putea fi o revoluție) nu se face cu pauză. Revoluțiile de demult mergeau până la sânge. Acum folosesc expresia în sens metaforic. Când revolta legitimă a unei mase își găsește forța și ritmul perfect atunci ajunge să dărâme instituții, automatisme procedurale, lanțuri clientelare, corupția ierarhică, incompetență structurată și transmisă din guvern în guvern – toate sistemele acestea care merg ca unse ani de zile. Dar o astfel de mișcare are o energie unică și un mecanism propriu care se naște într-un anumit moment. Nu poți spune: stați așa, pauză de revoluție, ne întoarcem noi mai încolo în caz de ceva. Condițiile unei mișcări cum era să fie #îndrăznesc sunt unice și irepetabile, cel puțin nu în aceeași formulă, nu în curând. Rămânem cu acea imagine a lungului șir de profesori de pe podul Basarab știind că acolo a fost revolta autentică și acolo totul a fost posibil pentru câteva zile.
Leave a comment