Eşafodul cu martori, alte vederi şi o arhitectă
Ei, ceva morţi, adică viaţa băgată în pământ cu a bunicilor cu tot, încă se mai aude prin actualităţi.
Dar pe sticlă apare şi arhitecta care a lucrat pe Dealul Spirii, Totul era la scară umană, zice, se vedeau pe Uranus şi magherniţe, şi porţi de fier ruginite, şi curţi comune cu durerea în ele, dar erau destule case construite la început de secol XX, cu decoraţii, bine clădite. Vieţile, vieţile mai ales s-au băgat în lamă, cu tăişul bine ascuţit din anii ’80. Odată cu suflarea omului. Veneau escavatoare direct în pereții casei, venea ziua cu braţul făcut, parcă, din acoperiş, deodată. Aşa, cerul văzut chiar din dormitor anunţa sentinţa, care urca sau cobora după configuraţia străzii. Să te trezeşti în gheara unei macarale, cu acoperişul tras şi o dimineaţă îngrozită de ce vede, ajunsese obişnuinţă, în cele din urmă. Asta da auroră, tot zăceau cam demult femei şi bărbaţi în fotografii, care atunci au fost smulse din locul lor de pe perete, amestecat cu fierul forjat de la gard. Trandafirii s-au uitat primii la chipurile lucrătorilor, dar ele erau ca pământul în care intra şi Uranus, parte cu parte, spate cu spate, fundătură cu fundătură, plop cu plop, calcan de calcan, fundaţie peste fundaţie, toate mestecate şi vânturate, apoi şi purtate în praful Bucureştiului, neliniştit de ce vedea că stă agăţat pe Eşafod.
Eşafodul părea un loc gol, dar se uita, de fapt, Spânzurătoarea nouă de sus la toţi şi la toate cu cei doi Conducători şi alaiul, chiar şi la femeia în dureri, luată cu ambulanţa la spital, se uita să agaţe de ea şi speranţa care tocmai năştea. Dacă moartea se poate naşte cu viaţa pe eşafod!? Mama avea în ochi copacul din curtea casei, încă se ţinea de freamătul lui ca o stafie. S-ar fi ţinut şi de obiectele de valoare, erau din consignaţie, dar toate fuseseră amestecate între fiare, cărămizi, balcoane şi priviri mute în resturi de fotografii. Moloz. Cu ochii încă pânză după o săptămână de spital, a văzut că nu era dusă spre casă şi a fost ca şi cum s-ar uita în gol. Copilul plângea. Mama a blestemat că nu mai era locul, nu mai era. Doamne, de la Eşafod, chiar pe capul lui Mihai Vodă, care nu a vrut să umble pe roţi, doar nu faci o simplă mişcare să nu mai fie nici străzile, smulse cu pavaj cu tot, cu Dacii, scăriţe, pantă, şine, ţiuit de tren sau linie de tramvai, ţi-ar trebui frânghie groasă și la minte. Totuşi, de acolo, a fost dictare ca să fie mutat pe role Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim. S-au uitat cei rămaşi în umbra Conducătorilor, de la Eşafod şi de la poalele Dealului, timp de 6 ore, cum merg 9 000 de tone şi suta de mii de cărţi de încă 1000, iar scârţâitul a rămas în urechi pentru mult timp, mai ales că şi temperatura de minus 18 grade Celsius crăpa încet, mai încet pentru Biserica Antim, mai frig, mai îndelung şi mai departe. Prea multe turle, chilii şi alte mirodenii, glăsuia cu faţa pungă şi fără lucrare recentă Savanta, pe picior de plecare. Pe aici nu se trece, a mai zis la urechea Conducătorului şi tot în ea au căzut a doua zi şi turlele, cu toată mutarea de ieri a colţului de nord-est al Spirii. Doar Eşafodul a rămas, tot ca o fantomă. Și ea îi atârna în ureche.
Dar mâna Conducătorului a şters alte biserici deşi erau în dreptul lor, revine arhitecta. Ce îţi făceau de nu le laşi acolo, nu-ţi împiedica nici măcar privirea. De la o zi la alta, de la o oră la alta, însă, văzul se curăţa. De obiecte, aşa a avut noroc şi Biserica Mănăstirii Mihai Vodă, mutată fără loc, nu conta. Cum nu contează nici azi ce funcţionar dă aviz pentru demolarea clădirilor monument istoric, cică nu se pot renova. Sau costă sau proprietarii moştenitori se tot gândesc, iar crăpăturile ajung lame de buldozer, mai fine, adevărat. Golul caselor dărâmate rămâne singur în picioare, dar timpul şi vântul îl fac tot praf. Sau găuri, dar ele sunt multe, mai ales în oamenii mutaţi la bloc. Că au fost şi cocioabe, mizerie, iederă şi borfaşi, asta nu înseamnă că Uranus fusese un focar de infecţie. Casele erau la „înălţimea” omului, dacă înţelegeţi ce spun martorii şi fotografiile vechi.
Vreţi să spuneţi că au rămas şi destule cioturi, uite că Mihail Sebastian îşi vede mama în spatele Mausoleului SRI chiar pe locul cartierului vechi, dar ei sunt depuşi printre cei vii. Ca şi casa, în alb negru. Ei, amintirile mai umblă pe afară, uite Restaurantul Motanul Negru, staţia de tramvai din faţa parcului, aştepţi şi acum acolo, o iei spre Izvor, ai coborî şi Scărişoara pentru Fabrica de Pâine. Pe partea stângă Stadionul Republicii şi ştrandul mai bântuie sub primele cupole ale Casei Poporului, şi ele ridicate la cer, dispărute. Ei, fabrica s-a făcut crescătorie de porci, dar ajungem iar la Motanul Roşu, pe dedesubt. Vezi Maidanul Casei de Ştiinţă? E plin de piatră cubică, poate şi unda care venea pe Ecoului cu cârtiţele de azi încă mai e vie, dar toate amintirile sunt locuite de şobolanii Instituţiei. Acum e o singură epocă aici, cu toate că nu au dispărut ferestrele casei care dădea în Uranus. Doar că nu se mai vede că a fost. Dacă o iei pe 13 Septembrie nu dai de pustiu, aşa că de unul singur te uiţi la Poliţia Locală, Ministerul Justiţiei, treci la treptele din faţa Parlamentului, ai o sperietoare în gând, mergi până la Curtea Constituţională, apoi te întorci pe cealaltă parte şi iei la rând lăcaşurile Ministerul Finanţelor, Parchetului General, în fine, Ministerul Mediului, apoi SRI-ul. În ochii ăia de sticlă montaţi peste tot, şi în Piaţa Constituţiei unde se înfige vreo suliţă în ei, pe la Piaţa Francofoniei coteşti pentru Casa de Ştiinţă, dar ai mult de mers dacă vrei să ajungi pe aleea din faţă să vezi Parlamentul de pe scări ca Geamănu. Poate aşa îţi imaginezi, dacă tot stai între cele mai mari mausolee, specialiştii şi muncitorii din anii ’80, îmbrăcaţi în uniforme militare pe şantier, pe stradă, la cantine, în ploaie, praf şi oboseală. Ca puşcăriaşii, 24 de ore pe zi, asta era securea, să faci azi una, mâine se schimba. Ca interioarele, ca aripile, căile de acces din creioane colorate mai întâi, pe care numai cei zidiţi înăuntru sau afară dacă mai trăiesc le duc pe hârtie. Ordinul e ordin, şi în moarte şi în viaţă. Una de alta legate de Eşafod, unde sosea Conducătorul cu specialiştii. Mai întâi spânzurau golul din faţă, Dealul retezat, apoi ce încăpea în priviri. Dar privirile s-au deplasat mai departe, până au înghiţit Spitalul Brâncovenesc, Hala Mare… Când privirea a cuprins şi deluşorul spre Sfânta Vineri, odată s-a oprit timpul să facă o pauză că se auzeau voci spre Universitate.
Dacă tot suntem la Piaţa Unirii şi fântânile cântă în culori, zic să vedem şi aici cum ducea mâna lui Nicolae, dintr-o singură mişcare, vechea Piaţă, cu spatele încă întreg, de la Han la Eşafod. Acolo atârnă azi mărturiile şi o dimineaţă în care venea în pat cerul şi braţul vreunei macarale. Dimineaţa, însă, nu stă liniştită, se zbate în alt gol, ţinut de frânghie să încapă urmaşii uranienilor. Plecați, se aude un ecou pe bulevardul fără pietoni care duce direct la Parlament. Tunelurile duc morţii pe dedesubt până la Cişmigiu, Centrul Vechi, Patriarhie, Cotroceni, ştiute de şobolani, deşi mulţi sunt acum deputaţi cu câteva mandate, în pivniţele astupate şi în catacombele de prin tot Bucureştiul, nu e nevoie să desfacă uşile grele, se desfac ele ca să ia aer, cu praful şi zgomotul de deasupra. Şobolănimea nu-şi face probleme, poate ieşi sub clădiri, unele ministere, sub pieţe, nu e vreo îndoială, mai ales că staţiile de metrou sunt şi ele la îndemână. Că apa mai ţâşneşte odată cu şobolanii, asta se poate remedia, numai clădirea Parlamentului şi cea a Ştiinţei, primul ca într-un labirint al lui Keops, îngropat cu camerele lui secrete și mulajul unei mâini, au trăit un moment de panică în momentul când pandemia s-a dus pe canale şi tuneluri. Purta Marghioliţa tuburile de oxigen din nările bolnavilor ca să-i poată îngropa dacă tot creşte numărul morţilor de la o zi la alta, de la un loc la altul, de la seară, de la noapte şi dimineaţă. Numărul nu se uită la om, se uită la pix. Eşafodul nu fusese dărâmat.
Când teama i-a făcut pe uranieni să-şi caute amintirile cât timp au fost izolat, încercând să separe zilele între ele, chiar visele, au început să creadă că sunt în casele lor ca să poată rezista, de parcă vopseaua dura şi după demolări, florile miroseau la fel peste treizeci de ani, aerul păstra interioarele fără acoperiş, iar pâinea încă se dădea caldă la chioşcul fabricii dispărute. Doar portretele părinţilor, trase cu pereţii de buldozere, te priveau în somn ca nişte absenţe, mai intens decât altădată. Şi frica s-a lăţit, tomberoanele au fost lăsate cu săptămânile în stradă negolite, măştile s-au potrivit pe feţele bătrâne sau abia născute ca să nu fie sărutate prin geamul de la reanimare. Ce vreţi, să doarmă sărutul în folii de veci odată cu trupul, care nici nu fusese plâns fiindcă nu era permis să te apropii şi să faci autopsie din ochi că te molipseai? Doar vaccinul a fost adus de mesageri, iar cei care se visau vii, stând la rând la centre improvizate, au citit şi aprobat hârtii după hârtii că nimeni nu răspunde în afară de propria semnătură. Aşa au scăpat mulţi, rătăcind în simţuri şi aşteptând să se odihnească pe Calea Libertăţii, la est de Palatul Parlamentului, chiar de pe locul Eşafodului. Doar că vremurile mergeau spre Vest şi seara se uita pieziş la trecători şi la funcţionarii gălbejiţi din arhivele înşirate pe 13 Septembrie, cu amintirile lor moarte. Doar privirea Femeii-cu-dinţi-de-rechin era sus, la Casa de Ştiinţă, de unde bulevardul părea un şarpe viu, pe care îl întorcea de la distanţă. Oare muşca Ingeaua din mintea bucureşteanului şi din genunchii îndoiţi în spatele Eşafodului, nescos din Deal şi din memorie, de parcă fărâma oase?
Fragment din romanul Femeia-cu-dinţi-de-rechin
Leave a comment