EVA

− Ai nevoie de ceva, Eva? mă întreabă sora mea.

Nu-i  răspund şi atunci pleacă, cu paşi apăsaţi care fac duşumeaua să scârţâie; întotdeauna când e supărată calcă apăsat, cu paşi rari, ca un bărbat. De când a rămas văduvă îşi conduce casa milităreşte, muştruluind pe toată lumea, băgând spaima în servitori.

Pe mine însă nu mă impresionează. Poate fiindcă sunt cu cincisprezece ani mai mare. Poate fiindcă nimic nu mi se mai pare important de la o vreme, decât venirea morţii pe care o aştept cu un soi de nerăbdare masochistă. Am trăit îndeajuns, am suferit destul, am făcut prea multe greşeli, unele de neiertat. Am avut amanţi pe care nu i-am iubit, un soţ ce nu mi-a lăsat vreo amintire demnă de a fi păstrată. De la el am moştenit doar casa unde trăiesc acum patru femei, patru străine. Am o soră care mă urăşte, o fiică, o nepoată. Ba nu, n-am pe nimeni, n-am avut niciodată pe nimeni.

Dimineţile aştept să-mi ies din amorţeală. Trece tot mai mult până ce trupul se hotărăşte să mă asculte – ca şi cum noaptea, paiaţa care sunt se dezarticulează şi cineva o cârpăceşte în zori, lăsând-o să se mai bâţâie pe sârma subţire a vieţii. Simt apoi furnicături, semn că sângele începe din nou să-mi curgă prin vene, trezind durerea din şale, împăienjenindu-mi ochii. Nu-mi e niciodată foame. Mănânc fiindcă trebuie. De la un timp simt cum mă împuţinez, mă zbârcesc ca o mumie. Într-o zi o să rămân în aşternut, cu ochii căscaţi, sticloşi.

Dar femeile din casă nu mă lasă în pace, mă silesc să mă îmbrac, mă duc de mână până la scaunul unde mă aşază ca pe un colet ajuns la o adresă greşită, pe care nu îl vrea nimeni, dar nici nu îndrăzneşte cineva să îl trimită înapoi. În sufrageria plină de glasuri, de foşnetul sculurilor de lână, zac ore în şir într-un scaun, nemişcată, închisă într-o armură de tăcere şi neputinţă. Cândva am fost tânără şi frumoasă. Vorbele mele erau auzite, ascultate, dorinţele mele contau. Cum aş fi putut crede atunci că toate avânturile se vor stinge, vor sfârşi în acest stârv neputincios?

O casă cu trei femei care trăiesc şi a patra care nu face decât să îşi aştepte sfârşitul. Fiică-mea o învaţă pe nepoată cum să… Are vreo importanţă ce anume? Curând, curând…  Femeile din viaţa mea vor răsufla uşurate. Sora, fiica, nepoata: trei oglinzi care îmi întorc ura. De-abia aşteaptă să nu mai încurc locul, să nu le mai deranjez cu reproşuri şi lamentări. În mintea lor, scaunul pe care stau e deja gol. În inima lor m-au condus deja pe ultimul drum,  m-au îngropat şi uitat.

Nu-i cu supărare. Şi eu le urăsc. Fiindcă sunt tinere, fiindcă speră să trăiască încă multă vreme după ce eu nu voi mai fi, fiindcă nu le-a păsat niciodată de mine. Câteodată, noaptea, mă gândesc că voi muri şi râd încet, sub palma dusă la gură. Ele nu ştiu adevărul, nici măcar nu le trece prin minte.

Sunt Eva, mama tuturor. Lumea a început din pântecul meu şi se va sfârşi odată cu ultima mea suflare. Nu doar eu voi muri, ci şi ele, toate.

Şi, împreună cu noi, lumea.


Imaginea reprezentativă: Markus Spiske


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *