[exercițiu despre amintiri și recunoștință], [carmen] și [***]

exercițiu despre amintiri și recunoștință

îmi deschid palma și văd câmpul de trifoi

peste care bunicul trecea cu roaba lui prin 2007

în scârțâitul roților s-au strecurat toți pașii lui

iar acum orice sunet asemănător mă face să mă uit în jur

după mersul lui tărăgănat.

îmi deschid palma și simt că pot să cuprind

înțepăturile după-amiezii

de pe blocul de la 1Mai. cerul bolnăvicios spălat

de ochii noștri ambii umeziți

unul de celălalt.

îmi acopăr fața cu palma și văd mereu aceeași seară

aceiași nori măcar

pot să încerc să-ți ofer o priveliște cel puțin la fel de liniștită & întreagă

cu condiția să mă lași să-ți pun mâna la ochi

poți rămâne cu asta în timp ce te îndrepți

spre berlin.

mă voi consola cu faptul că

toată distanța asta nu încape în vocabularul tău,

la fel cum nici tu nu mă vei cuprinde în

conversațiile cu toți oamenii aceia

atât de importanți

știi că nu e trist, e doar mersul lucrurilor

incapacitatea de a crește în jurul nevoilor

chiar dacă ele nu au evoluat și au rămas

în stadiul de nevoi materne

nu mai cuprinzi nimic din lume

te întinzi către și peste fiecare persoană pe care o întâlnești

în timp ce în jurul tău se fuge

n-am să-ți cuprind niciodată lucrurile astea în vreo discuție

pentru că nici cum ni se schimbă expresiile nu te mai impresionează

nici cum trebuie să ne comportăm social acceptabil

nici cum am ajuns să numim acest trai

în afară de

face fiecare ce poate

nu vreau să fiu concretă în gânduri

dar tot ce mi-aș dori să știi acum, acolo unde ești

e că am „crescut” în jurul propriilor griji și definiții

de cum trebuie să fie,

așa cum se crește și în jurul mâhnirii de zi cu zi

niciodată n-o să ne dispară grijile și nevoile

niciodată nu o să devină mai puțin semnificative,

vom deveni doar mai bine pregătiți

mai disponibili emoțional

mai cuprinși

într-un proces de funcționare necesar,

social acceptabil și en vogue.

mâhnirea, ar zice bunicul,

n-ai tu grijă, fata mea,

timp să-nțelegi ai,

acum înțeleg, fiindcă mă aștept mereu

să mai aud măcar un scârțâit de roți.

---

carmen

pulsul aleargă atunci când alunecăm

pe pardoseala băncii din paris

joseph infractorul și ea, un complice

ca ei

aruncați pe spate ne tăvălim în propria

urmă umană ne prindem de mâini

ne îmbrățișăm înainte să o luăm la fugă doar cu

ochii statuetelor ațintiți spre noi —

o reprezentare infantilă a rănii

provocate de abandon.

în aceeași liniște și cu precizia obiectului

inanimat,

intrăm în apartamentul nemobilat vorbim mult

discuțiile noastre preferate țin loc de atingeri

nu ne privește nimeni & nu există privilegiu mai mare pentru două corpuri

opuse în structura celor mai importante scări ale lumii.

carmen își lasă

corpul pradă ochilor din spatele ecranelor

și noi învățăm cum să

ne acoperim ochii în fața pielii

o numim obsesie sau voluptate

așa încep toate revoltele de care te-ai temut și mi-ai povestit

cu patos

propria noastră revoluție din care fugim ca niște patrupezi

într-un continuu instinct de apărare pe care îl aruncăm

chiar pe covorașul de la intrare

înapoi între cei patru pereți.

simulez comportamentul cuiva

care se cunoaște prea bine și nu rămân niciodată

mai mult de cât ar trebui în corpul meu-adăpost

nu mă încântă acest buncăr de carne construit dintr-un amestec de aracet,

inferioritate internalizată și autoprocesare excesivă

îmi rămâne doar faptul că mă ating

ca să nu uit acele sincere și groaznice unduiri

să pot arăta cu degetul acolo unde plăcerea și durerea se întâlnesc.

---

***

inima nu e un simplu organ vital,

e o temniță, un loc umed plin

de coridoare-ventricul care miros

a mucegai

un spațiu în care te ghemuiești din interior,

la care te întorci întotdeauna separat de ceilalți și

cu un sentiment de totalitate

inima mi se face pumn din când în când,

are structura spațiului dintre degetele mâinii

cineva trebuie să completeze șablonul

înainte ca ea să se deschidă din nou

și să se transforme

în palma care apucă orice sau

mai bine zis pe oricine prinde

aici te odihnești.

aici n-ar trebui să se zbată nimeni inutil,

în afară de pereții puternic vascularizați

îmi închid inima, dinadins,

o fac pumn din nou și vrei să ieși acum,

te sugrumi singur în locul ăsta

mult prea strâmt și sigur.

ca să ieși, spun, te ghemuiești în mijloc

și faci ce fac oamenii care nu se așteaptă

ca liftul în care tocmai s-au urcat

 să se blocheze între etaje.

---