[***există încăperi], [***azi am chipul], [***o lampă] și [***strâng în mână]

***

există încăperi unde tristețea e depozitată în recipiente sterile
& fețele celor dragi sunt imprimate pe etichete ca avertismente toxice,
încăperi unde adevărul crește rapid ca o buruiană
& nimeni nu îl poate cosi destul de repede ca să vadă ce e dincolo.
există spații în care lumina cade în fâșii verticale & insectele dansează
pe coridoare luminate de neoane reci, locuri în care
un sentiment e un simptom & oamenii tac îndelung,
își inventează limbaje noi & uită să se privească în ochi.

& există încăperi unde intimitatea se distribuie în fiole
& fiecare gest se multiplică-n serii limitate,
spații unde iertarea vine sub formă de comprimate efervescente,
iar bucuria se răspândește printr-un filtru alb-negru
unde râsul are textura nisipului fin &
viața de familie se descompune în statistici de uz industrial.

există spații în care am uitat să mai revenim,
încăperi care-și schimbă poziția pe hartă noaptea,
cu ieșirile zidite, cu ferestrele întoarse spre sine,
spații unde în fiecare sertar e ascunsă o fotografie
cu o versiune mai bună a ta. spații pe care nu le poți părăsi,
fiindcă tu însuți ai devenit camera fără ieșire,
te-ai făcut imobil, imposibil de vândut,
un anunț expirat pe-un site oarecare,
navigând într-un singur sens spre niciunde.

---

***

azi am chipul unei punkiste bătrâne
îmbrăcată ironic cu tricouri care-mi accentuează
cocoașa morală și gușa încărcată
cu excesele unei tinereți date-n chirie
pe netflix; azi uterul meu e un junkyard digital
în care drone ruginite
își caută piesele pierdute
între coastele mele mecanizate, goale
și nicio inimă nu mai pulsează
doar baterii refolosibile
din care mușc și le scuip când obosesc

și sunt, totuși, perfect funcțională,
între doi stimuli artificiali, mă împerechez mecanic
cu ecrane sparte
și-mi umplu bătrânețea de playlisturi
neascultate niciodată până la capăt

un android sentimental
care plânge cu lacrimi lichide
pe piese synthwave
și postează la fiecare trei minute
un selfie cu pisici robotizate
care-i devorează singurătatea

și totuși merg înainte,
știind că există
milioane de useri ca mine, conectați
pe grupuri anonime unde toată lumea
respiră, mănâncă și iubește
în același timp și în aceeași secundă ratată
niciodată sincronizați,
dar întotdeauna sperând
la un glitch simultan care să ne oprească
definitiv
și să ne facă, în sfârșit,
oameni.

---

***

o lampă medicală
agățată din tavan ca o lună sterilă
cineva râde de cealaltă parte a peretelui – râsul cade
în seringi sparte pe jos
în aer, calmante plutesc transparent
(înghiți)
aici dragostea e un câine fără dinți,
linge răni care nu dor niciodată
pe masa de consultație
un bisturiu de unică folosință, ca un ochi
care clipește steril
ce-ar fi dacă memoria ar fi un halat alb
aruncat pe umeri
ce-ar fi dacă sexul ar fi doar schimb de fluide
în perfuzii
(apeși butonul, pornește perfuzorul)
la capătul tubului transparent
inima, un animal de laborator
cuminte, adormit, gata
de experiment.

---

***

strâng în mână fructul
pe care l-am cules ieri din supermarket
îl decojesc lent
ca pe o mască
sub coajă
pulsul lent și comestibil
când mănânc, devin altcineva
(cine?)
gustul acesta nu l-am învățat nicăieri,
în copilărie sugeam pietre pentru fier
acum fierul îmi curge pe bărbie
în oraș, toate fețele sunt agățate
de cabluri invizibile,
zâmbetul se transmite wireless
sunt aici, dar aici
este pretutindeni
& totuși,
când nimeni nu privește,
bag mâna în coșul cu fructe stricate,
mușc puternic,
dau restart
pentru că mereu
există o ultimă șansă
la viața organică.

---