Filele vântului

1 septembrie 1916, Turtucaia

Anton stă sprijinit de trunchiul unui copac, învârtind în mâini o pușcă Mannlicher. Patul de lemn poartă urmele bătăliilor trecute. Își încleștează mâna în jurul lui așteptând să-l invadeze acel sentiment de siguranță. Pușca stă în așteptare, pregătită să își îndeplinească destinul. O vede, o simte, dar parcă îi este străină. Degetele sale pătate de cerneală fuseseră obișnuite dintotdeauna cu dansul stiloului, nu cu mânuirea armei și cu apăsarea trăgaciului.

Totul a început odată cu intrarea României în război. În iunie terminase liceul și împlinise 18 ani. Ah, câtă bucurie! Se simțea mai liber ca oricând, avea plămânii inundați de aerul maturității și mintea aburită de planuri și idealuri. Fusese admis, din toamnă, la Universitatea din București. Trăia acel moment în care toate speranțele și visurile se întâlnesc la răscrucea dintre copilărie și maturitate, dansând împreună într-o simfonie de emoții. Totul părea ireal! Parcă întreaga lume își deschidea porțile pentru el. Bucuriile și aspirațiile se împleteau într-o poveste nescrisă, așteptând să fie trăită cu fiecare zi ce avea să vină. Nici nu realizase când granița de porțelan dintre vis și coșmar fusese spartă. A primit un ordin de înrolare în Regimentul 80 – infanterie, semnat de colonelul Gheorghe Vlădescu. Scrisoarea a fost citită într-o seară de august, în salon, alături de mama și cele patru surori. Când a terminat, avea vocea tremurândă, înecată în lacrimi. Întreaga lume s-a micșorat și i s-a așezat greoaie pe umeri. Cât de dureros este, oare, să îi tai aripile unui tânăr care nici măcar nu a apucat să zboare? Oare mai este cu putință să îți îngădui să visezi, când nici măcar nu știi dacă te vei mai întoarce acasă? Anton a aflat răspunsurile pe pielea lui brăzdată de râuri amare, pe care încă mai putea simți ultimele sărutări de la cele mai iubite persoane. 

Acum, bulgarii sunt aproape. Le poate simți respirația oțelită suflându-i în ceafă. Vântul se zbate chinuit printre crengile copacului de deasupra, aducând cu sine zăngănitul armelor. Pământul se cutremură în ritm de marș. Iar el? El ține în mâini această pușcă veche de 40 de ani, pe care nici măcar nu știe să o folosească, inutilă în fața celor mult mai performante aduse de inamic. Ea este singura cu care își poate apăra viața și țara. Depinde de ea. Însă nu o vrea. Nu a vrut-o niciodată, asemenea multor altor soldați de seama lui. Români și bulgari, francezi și nemți, englezi și austro-ungari. Toți aceștia se omoară între ei cu ură și sânge rece, dar niciunul dintre ei nu și-a dorit cu adevărat acest război. A existat, bineînțeles, propaganda care le-a alimentat curajul de a se arunca în luptă, dar niciun om nu și-a dorit să moară ori să își abandoneze familia. Acum ce mai e de făcut? Zarurile sunt aruncate.

Soarele sângeriu și tomnatic aruncă sclipiri pline de compătimire pe luciul Dunării. Se lasă înserarea. Se aud strigătele de grupare. Anton răsuflă greu și se ridică, pornind grăbit spre camarazii lui. Vântul urlă și parcă îi spune să se oprească, dar el nu îi poate tălmăci graiul. Nu încă. O frunză arsă de canicula verii se desprinde de ram și își începe valsul gingaș pe o scenă sumbră. Plutește, apoi își culcă limbul ruginit pe așternutul de pământ, unde șezuse mai devreme tânărul brunet cu ochii negri. Aterizează… și moare imediat.

5 septembrie 1916, Turtucaia

Dunărea este din nou sângerie, dar de data asta nu mai sclipește. Soarele este acoperit de fum gros, cu miros de arme și război. Pământul sfârtecat îmbrățișează tinerii soldați căzuți, precum puieții cu trunchi firav, după furtună. Fețele lor, odată pline de viață, sunt împietrite într-o expresie a sacrificiului. Au căzut odată cu visurile și planurile lor de viitor. Au pierit fără familie aproape, fără lumânare, fără nume. Toți ca unul. Singurul amic le-a fost arma ce-au strâns-o-n brațe până-n cel din urmă ceas. Fiecare trup neînsuflețit este o amintire dureroasă a fragilității vieții.

În drumul său, vântul mângâie ușor aceste trupuri, într-un ultim gest de adio, ca o atingere delicată a destinului. Șuieră nebun în căutarea unui ultim supraviețuitor de la care să poată culege povestea, să o poarte peste ani. Găsește un băiat de 18 ani, brunet, cu ochii negri triști și goi, pe care l-a plăcut de la început și căruia a vrut să îi împărtășească poveștile sale. Dacă l-ar fi înțeles, poate că ar fi fugit departe de câmpul de luptă și ar fi trăit. Acum, când îi pricepe șoapta îndurerată, e prea târziu. La rândul său, îi murmură cu glas stins o mică istorie a vieții lui. Apoi, chiar dacă acest lucru se va împlini abia peste doi ani, încheie: „Trăiască România Mare!”

Liniștea apăsătoare este întreruptă doar de vântul care geme și-i jelește amintirea lui Anton, un student înzestrat care ar fi adus mult bine lumii. Stăruie un timp deasupra câmpului golit de viață, ca o pădure secerată, apoi pleacă. Mai are multe povești de adunat…

9 august 1945, Nagasaki

Keiko zburdă veselă pe lângă mama ei. Este 10 și jumătate dimineața. Ca în fiecare zi, cele două se duc în port să cumpere pește. Fetița are doar 9 ani. Îi place enorm să citească, iar imaginația ei nu are granițe. 

– Oya, ai văzut ce nori grei au acoperit soarele? Eu cred că el s-a săturat să privească câte se petrec la noi aici. E prea mult și prea urât pentru el. Probabil că a tras cortina de nori ca să vadă o altă piesă de teatru. Ceva mai frumos.

Mama nu îi răspunde. Are mintea și sufletul cufundate în tăcere. I se pare că fiica ei are o gândire ciudat de matură, chiar dacă este un copil de-al războiului. O îngrijorează. Se teme, de asemenea, de americani. Cât timp este înnorat, totul este sigur. Vremea e prea urâtă pentru un atac nuclear, nu? 

Pe la 11 fără 5 minute ajung în port. Apele golfului, albastre și îmbietoare, îi atrag atenția lui Keiko, în timp ce mama se tocmește cu un pescar. Dansul valurilor se reflectă gingaș în ochii negri, curioși, în formă de migdală. Este ceva la ocean care o fascinează și o sperie deopotrivă. Reflectând dealurile înverzite și cerul fumuriu, pare atât de adânc… Fata se apropie încet de marginea aleii, acolo unde apa întâlnește cimentul. Privește în jos. Găsește o copilă, exact ca ea: păr negru, drept, față rotundă, corp firav înveșmântat într-un kimono de pânză, cu papuci de lemn și șosete murdare de la atâta umblat. Râde captivată. Un râs limpede și curat, precum clipocitul oceanului. Îi face cu mâna. Ea îi răspunde. Ridică un picior. Ea îi răspunde. Scoate limba (deși mama o certa de fiecare dată când făcea asta). Și fata din apă se arată la fel de ghidușă. 

Norii se frâng, lăsând la iveală un colț azuriu de cer, reflectat în luciul apei. Keiko se întoarce pe călcâie, strigându-și mama:

– Oya, uite! Soarele trage cu ochiul!

Brusc, începe un vânt năprasnic. Foșnetul său o face pe fetiță să înghețe. Se dezechilibrează și, înainte de a cădea în valurile reci, aude un ultim strigăt disperat al mamei sale:

– Keiko!!!!!

În următoarele momente doar bătăile propriei inimi și țiuitul urechilor inundate mai sparg liniștea. La suprafață se întâmplă ceva ciudat – cerul este cuprins de un nor de foc ce mătură totul în cale. Keiko se străduiește să înoate, dar unda exploziei o trântește înapoi în adâncuri. După lungi strădanii și o crâncenă luptă cu moartea, fetița își adună ultimele puteri reușind să se agațe cu o mână de cimentul fierbinte. Totul e carbonizat. Totul a fost acoperit cu un strat gros de moarte și disperare. Pe aleea unde, în urmă cu doar câteva minute, stătuse mama ei, acum sunt doar două siluete arse, precum cele din Pompei. Keiko țipă de durere.

– Oya?! Oyaaaa!!!!!

Lacrimile amare i se opintesc în colțurile ochilor. Durerea este copleșitoare. Vântul îi șoptește despre cineva pe nume Anton. Mâna slăbită se arată neputincioasă. Norocul lui este că fata a avut o viață scurtă, ușor de istorisit. Mai mult a înflorit-o cu vise și povești. Vântul ascultă răbdător și o privește sfâșiat cum alunecă în abisul întunecat, cu ochii închiși, zâmbind, de parcă ar fi avut un somn profund, liniștitor. 

Cu ce au greșit cei 100.000 de oameni care au murit, mai devreme sau mai târziu, din cauza acelei bombe? Cu nimic. Pe cine a deranjat inocența lui Keiko? Pe nimeni. Și atunci, de ce a mai avut loc acest eveniment înfiorător? Pentru că așa a cerut războiul. De asta a fost nevoie pentru a se termina totul. Sau poate că este o minciună. Poate că lucrurile au decurs la fel în următorii ani. Poate că dincolo de distrugerea fizică a rămas și o cicatrice adâncă în conștiința umanității. Vântul știe, fiindcă el a continuat să zboare și să culeagă povești…

24 februarie 2022, Mariupol

– Ivan, iar plânge copilul!

Tânărul se uită ba la televizor, ba la ușa de la bucătărie, de unde se aude buretele scrijelind marginea unui castron. Se ridică de pe canapea și se duce în dormitorul fiicei sale. Ia copila din pătuț, legănând-o și vorbindu-i cu blândețe.

– Nu mai plânge, Zoryana, mica mea steluță. Totul va fi bine! Hai să deschidem geamul, ca să intre vântul.

Bucuros de invitație, vântul se joacă în părul bălai al fetiței, spunându-i o poveste. Ea râde, iar inima tatălui tresaltă în același ritm cu a ei. Brusc, se aude o farfurie spartă în camera de zi. În fața televizorului, cu mâinile la gură, stă și plânge înfundat Anastasia. Ivan, soțul ei, o apucă pe după umeri, iar cu cealaltă mână o îmbrățișează pe Zoryana. Din toată știrea, un singur enunț contează: „A început războiul!”

Mai târziu, în lumina zorilor, cei doi se ceartă în șoaptă, ca să nu trezească pruncul.

– Ana, trebuie să o iei și să plecați amândouă. În Polonia, Slovacia, Ungaria, România… Nu contează. Nu pot să plec la luptă fără să vă știu în siguranță.

– Iar eu nu îmi pot părăsi părinții, imobilizați la pat. 

Ivan îi ia chipul în mâini și îi dă părul blond după urechi. 

– Și dacă se va întâmpla ceva? Oare cum mă voi putea ierta?

– Vei știi că a fost decizia mea și că mi-ai arătat dragoste respectând-o.

– Ana, cum poți spune așa ceva? Cum de te poți gândi măcar? Tu și Zoryana sunteți lumina vieții mele, motivul pentru care trăiesc, dacă v-aș pierde…

Anastasia îl sărută și îi șterge lacrimile cu podul palmei, liniștindu-l cu glasu-i tremurat:

– Te vei întoarce, teafăr și nevătămat, și mă vei găsi ținând-o pe fetița noastră în brațe, mă vei săruta și mă vei îmbrățișa. Dar acum e timpul să îți slujești patria!

Își reazemă fruntea de a lui și, după un moment de tăcere care părea să se prelungească într-o eternitate de durere și dor, Ivan își apucă bagajul de pe canapea, le dă o ultimă îmbrățișare, din care încearcă să absoarbă fiecare fărâmă de căldură și iubire pe care o putea duce cu el, apoi pleacă.

21 mai 2022, Mariupol

Un soldat își târâie picioarele prin orașul care îi pare acum atât de străin. În jurul lui – numai cenușă, moloz și dărâmături. În mijlocul acestui peisaj apocaliptic, câțiva copaci rămași în picioare își întind crengile goale și pârjolite spre cer, ca niște mâini disperate care imploră mila divină. Îi fusese îngăduită o zi liberă, imediat după terminarea asediului, pentru că avea niște comandanți înțelegători care îi cunoșteau situația. Două luni și-a ros unghiile seară de seară, așteptând vreun semn de la soția sa, urmărind știrile… Nu mai auzise nimic de ea de câteva zile. 

Ajunge la strada pe care o știa prea bine. Încremenește. Blocul nici nu mai există! Doar o grămadă de ciment înnegrit de bombe zace, inertă, în fața sa. Are o presimțire sumbră, iar disperarea îl face să se avânte sălbatic, săpând în moloz și îndepărtând furios bucată cu bucată. Fiecare dintre ele este impregnată cu suferință. Ea e acolo. Exact așa cum i-a promis. Îl așteaptă, cu Zoryana strânsă la piept într-o îmbrățișare protectivă. Doar că este plină de funingine. Și doarme. Vântul urlă turbat, împrăștiind praful negricios. Sau poate că urletul a fost al lui Ivan? S-au contopit, în orice caz. Cu lacrimi în ochi se apleacă, o sărută și o îmbrățișează. Vântul îi șoptește. Îi zice povestea lui Anton, un student aspirant. Îi zice despre viața lui Keiko, o fetiță visătoare. Dar, mai ales, îl roagă să îi spună povestea celor două: mamă și fiică. Filele sale goale sunt multe și așteaptă să fie iscălite de vocea oricui. După ce a vorbit cu vântul, Ivan nu mai simte tristețe, ci ură. Nu pentru ruși. Nu pentru Anastasia cea încăpățânată. Nici măcar pentru sine. Pentru război…

Vântul aleargă bezmetic printre ruine, adunând șoaptele amintirilor și rugăciunile celor care supraviețuiseră, povești despre suferință și destine frânte.

Trecut, Prezent, Viitor

Oricând, oriunde, orice s-ar întâmpla, un lucru e sigur – nu războiul este calea. Tot ce face, de fapt, războiul este să deschidă acea poartă grea și ruginită către abisul durerii, să rupă firul vieții în mod brutal, să lase în urmă o tăcere asurzitoare și întrebări fără răspuns. Este doar un viciu al oamenilor. Oricâte s-au întâmplat de-a lungul istoriei, oricâte nenorociri au făcut omenirea să regrete… totuși povestea se repetă. Din nou… și din nou… și din nou. E ca un ciclu nesfârșit. O roată care trebuie frântă. 

Anii se schimbă, generațiile se schimbă, oamenii rămân. Firea lor este intactă, precum muntele ce se înalță semeț. Doar un lucru îi mai tocește creasta – vântul. El este cel care culege fără oprire învățăminte și istorisiri, pe care le păstrează între filele sale, tot pentru noi, oamenii. Dacă i-am deschide copertele și i-am întoarce paginile șifonate, am deveni mai înțelepți. Am ști să prețuim viața în orice formă a sa. Am afla ce este empatia și am plânge după Anton, după Keiko, după Anastasia și Zoryana.

Ororile războiului sunt o lecție dureroasă despre natura umană și despre prețul pe care îl plătim pentru ambiții și conflicte. Dacă, înainte de a declara război, liderii lumii ar asculta vocea vântului, atunci s-ar opri, ar vărsa lacrimi sincere și ar hotărî să își ajute altfel poporul, căci în vuietul său dăinuie vocea trecutului, care ne avertizează să alegem întotdeauna calea păcii și a înțelegerii. Preferă, totuși, să-l ignore, fiindcă setea lor pentru dezastru este necurmată. Iar noi? Noi îi urmăm orbiți de propagandă și idealuri, aruncându-ne precum niște pioni în apărarea regelui și a reginei, în celebra luptă pentru ascensiune și putere a nebunilor. Șah-mat – umanitatea își pierde esența în fața violenței și a distrugerii.

Tocmai de aceea nu putem înțelege graiul vântului, nu îi putem răsfoi paginile scrise cu durere sau cu fericire. Trecem indiferenți pe lângă o zi vântoasă fără să luăm aminte că tocmai astfel de zile sunt cele mai profunde. Pe de-o parte, poți asculta destăinuirile lumii, pe de alta, se întâmplă multe lucruri triste pe care nici nu le observi și pe care vântul a venit să le noteze. Multe vieți se surpă când nouă nu ne pasă.

Vântul poartă întru eternitate, pe filele sale, neglijența noastră. Se vaită sub povara ei. Arareori mai întâlnești o zi fără vânt, când poți știi că acesta nu mai are ce însemna în almanahul deșertăciunilor…

---