[Fiul în timp], [Poem de dragoste], [Poem de dragoste] și [O fată cuminte]

[Fiul în timp]

Timp, timp, timp, pentru tot ce vrei cu adevărat este timp.

Într-o seară, tatăl și-a luat după umeri singurul fiu și i-a zis:

Iată, cât vezi cu ochii tot ce-am agonisit.

Și, pe când mă odihneam în sfârșit, a explodat Centrala Atomică.

Orașul roșu va continua să fie roșu mult după ce roșul nu va simboliza

decât Înfrângeri.

Copiii care m-au salutat în drum spre școală

zac în băltoace, deși n-a plouat de ani buni,

semn că ploaia de gloanțe i-a prins

alergând.

Ia și apartamentul acesta modest, 70 de metri pătrați

înveliți în 200 de metri liniari de pânză de păianjen.

Ca să nu-l prăpădești, i-am ascuns actele

//

Știi, fiule, nouă nu ne-a prea plăcut sufletul tău, ne-a cam bătut,

ne-a cam jenat,

nici pantofii de la nunta ta nu i-am purtat

a doua oară.

//

În altă seară, mama și-a prins fiul de braț și i-a zis

Băiatul meu, nu te lua după taică-to. Zestrea mea părea puțină atunci, dar uite-o cum s-a

lățit pe două dealuri.

Din pământurile bunicului Constantin cresc pâlcuri de stejari virgini,

sub ei nu răsare rădăcina de mătrăgună,

aici cresc cartofi care odată

strânși în pumn se fac pământ;

dar miezul lor strălucitor și amar e un diamant negru

și rar ca o obsesie.

Află dar că avem tot ce ne trebuie:

uite și casa cu pereți coșcoviți

pentru care nu mai vorbim unii cu alții și nici tu

și copiii lor n-o să vorbiți.

Ți-au dat dinții odată cu fructul de pâine din care ai rupt. Sunt bucuroasă că te-am împărtășit cu lapte de mamă și sânge și trup și

că tu ai crezut că erau vinul și azima. Mănâncă-mă, bea,

ia viața și mușcă din ea,

chiar și când viața ta nu e Viața, ci „veața”, o pâine prea tare, prea rea.

„Vie-ața”. O-viață-am. Oh-viața-mea. Viețăraia.

Viețușca.

---

[Poem de dragoste]

Vreau să știi că mă gândesc la tine

ca la o bancă pe care ți-ai uitat jucăria preferată și cineva a găsit-o

și, aflând că era căutată, a făcut rost de adresa ta.

Deznodământu-i neclar: semăna foarte bine, dar nu era ea?

sau se stricase? sau o modificase?

voia recompensă? și cât cerea?

sau nu cerea nimic și tot a fost recompensat?

Mă gândesc la tine

ca la cireșele pietroase din piață, mi-ai rămas în cap

ca sintagma „cireșe pietroase”

pronunțată cu accentul ăla dinspre Gherla care

cade greu

la stomac

…ca la Banca Dacia Felix! și Bancorex! și superbul dom al naivilor

unde tranziția a intrat

să se-nchine

purtând, din reflex, o cagulă neagră pe față.

La ultima dintre cine, chipul mamei era și el

o tablă ștearsă pe care se mai putea citi

numai data. Pierduse tot,

nu mai conta. Într-o zi vor aprinde lumina.

Vreau să știi că mă gândesc la ea

ca la relicva închisă în casa octogenarei

care moare

cu puțin timp înainte să împlinească 90 de ani.

Ce vreau să spun cu asta e că nu trebuia

să facem planuri.

O insulă de nisip se ridică în mijlocul inimii tulburate

și calde. Acolo pluteau cu burțile-n sus lostrițe prinse, apoi eliberate

de pescarii din amonte.

Riscam să ne ia apa.

Nu trebuia

să-mi dai un punct de sprijin: te-am iubit, deci am mutat lumea.

---

[Poem de dragoste]

Nu trebuia să pleci niciodată de aici. Vară, toamnă, iarnă și primăvară

în mănăstirea budistă a limitărilor tale,

genul de film la care intră toți și ies dezamăgiți,

încercând să-și culeagă de pe hainele din in topit

firimituri

de popcorn, credință în frumusețea clasică

pe care cineaștii încă o agață la intrarea

în cort

și grămezi de iubire.

Nu trebuia să te îndepărtezi, mâna calmează arsura,

mâna scufundată în lichidul amniotic

al asemănărilor,

tandrețea nouă când dragostea trece de 10 ani

ca tandrețea nouă a unui poem de-al tău

tradus în limba rece

și despicată

a popoarelor deprinse cu lupta nedreaptă

împotriva porno-biografiei.

Nu trebuia să spui nimic, e capul tău rotund

sub ghilotină

chiar și atunci când ghilotina e șoc acvatic, o undă de apă curată

limpezindu-ți părul atacat

de încărunțire,

superstiție

și vermină.

Lent și dement, un sărut pe care ți l-ai dorit, apoi ai zis că nu,

apoi ai mai creat un oracol

ca să răspunzi detașat,

ca și când ți l-ar fi dat colega ta de bancă,

și de la tine urma să ajungă la el,

autorul monosilabic,

idem 5, idem 3, idem 7.

Inima, anima, mania ta: câte moduri oligofrene de-a rearanja

literele

într-un cuvânt care se poartă cu bretelele înnodate

în dreptul gâtului,

băgând bățul prin gard/ deci tentând

secolul în care n-ai trăit

ca să poți fi așezată sub rug.

Îmi pare rău că ai sosit prea târziu și m-ai găsit semănând

și cu mama

și cu bunica.

Trebuia să fi venit mai înainte,

când semănam doar cu una dintre ele,

sau cum ai venit prima dată, devreme,

la al treilea cântat al cocoșului de munte//

când semănam numai cu mine,

lumea se întreba

de ce am atâtea chestii care nu amintesc per se

originea mea,

atâtea vase din plastic

pline cu limfă curată,

anima, mania, inima

desfundată,

zone predispuse înnegririi

și petice expuse la decolorare.

Nu trebuia să pleci de aici,

să nu ai reperul unei piste de aterizare, al

unui tunel foarte lung,

al unui munte de netrecut,

interzis fetelor-ferate

– ca mine –

să înțelegi cum e când nu mai zărești

lumina argintie

de la capăt –

singurătatea legată peste ochii

unui copil

care n-a vrut niciodată să se joace

de-a Baba Oarba.

---

[O fată cuminte]

forma mea de haos

e să-i atrag înapoi în câmpul meu gravitațional

pe absolut toți oamenii

care mi-au făcut rău.

vreau iertarea, iertarea,

îmblânzirea tuturor cobrelor.

mă întorc cu fața la perete

și recit Înger, îngerașul meu, Tatăl nostru, Doamne-Doamne, Ceresc Tată,

fă-mă bună

și cuminte

și deșteaptă,

de ce n-am schimbat cuvintele niciodată,

fă-mă neînfricată, de pildă,

fă-mă bogată, dă-mi un palat,

mai mult timp dimineața,

fă-mă mamă

de fată și

și mamă de băiat?

cine m-o fi învățat

să-mi închei pomelnicul dorințelor

cu o scuză generalizată,

în numele meu și-al întregului neam:

iartă-ne „greșalele” colective,

post-păcatul originar,

greșelile particulare, contemporane,

prostioarele de vestiar&de altar?

cine mi-a arătat cum să desenez o cruce pe pernă,

o cruce în locul corpului meu

de sub cearșaf,

m-am trezit vie

pentru că m-am rugat,

resemnată, menada forțată

să se călugărească, fata obișnuită

cu un zeu invizibil,

de ce nu mi-a dat niciodată prin cap

să cer ceva imposibil?

---