Florin Dan Prodan, Road Poetry, Casa de pariuri literare, 2021

(Romeo Aurelian Ilie)

Trebuie să recunosc, numele lui Florin Dan Prodan îmi era complet necunoscut, în cea mai mare parte și din cauza excesivei sale discreții în lumea literară (între timp am aflat doar că a studiat la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași și că locuiește în Suceava), dar titlul acesta, á la Kerouak, și faptul că era vorba despre un volum subțirel (55 de pagini) de poezie preponderent minimalistă, m-au convins să iau cartea aceasta la lectură, cu speranța că va fi ceva ușurel, pentru o seară de convalescență după o săptămână de luptă cu viroza de sezon autumnal. Însă conținutul volumului m-a uimit încă de la primele poeme și aceasta deoarece avem aici de a face cu un adevărat „el camino” în versuri, cu o serie de poeme de călătorie cvasiinițiatică, desfășurată pe mai multe țări și continente, din arhipelagul britanic, până în vechile Indii și mai departe, nu fără o escală în Cuba rămasă impregnată de personalitatea lui Che Guevara, în care poetul nu fotografiază poetic doar peisajele pitorești ce-i trec prin fața ochilor, ci și oamenii și tradițiile locale, care i-au marcat poate pentru tot restul vieții percepția despre lume, reușind să realizeze astfel un mic atlas
antropologic în versuri. În cele ce urmează, voi reda câteva poeme din volum, pentru a vă convinge de cele spuse anterior:
„În țara asta nu știi/ când e noapte/ și câte inimi ard de vii/ cântecele și gloanțele/ sunt secrete de stat.// Ce să mai vorbim/ despre gulagul de piatră/ unde speranța/ o, speranța/ speranța e din marmură”
„tot mai sus/ printre ghețuri/ și stânci/ zile de piatră/ frunze de coca și/ apă din ghețar/ prin ceață/ din loc în loc/ certitudinea că lumea-i/ un simplu vârf”
„Cum să poți să uiți răbdarea/ bătrânicii Lhum/ care te-a scos/ din labirintul Daramshalei/ într-o după-amiază/ când nu mai era nimeni/ pe lume?”
„Cum să nu îți amintești/ de mult prea tăcutul călugăr/ care te-a condus/ în miez de noapte prin ploaie/ până la hanul Lose Ling/ de parcă te-ar fi însoțit/ prin întregul univers?”
„e o sfoară neagră/ între reverie și viață/ o tai și o pun în rucsac/ cu ea o să leg/ drumurile mele fără rost”