Florin Jianu în dialog cu Andrei Zbîrnea

Andrei Zbîrnea: Fiecare iubitor al fotbalului are propriul său Ilie Balaci, propria icoană, dacă pot spune așa. Ai mei sunt Francesco Totti și Marco Reus. Unde se conectează nodul gordian dintre Florin Jianu și Ilie Balaci? Dar cel cu Gică Craioveanu?
Florin Jianu: Cu douăzeci de zile înainte de a mă naște, Universitatea învingea Bordeaux pe stadionul Central din Craiova în poate cel mai frumos meci din toată istoria ei. Era 8 decembrie și în timp ce căciulile oltenilor acopereau cerul de deasupra lui Balaci, Gabriel García Márquez primea Nobelul pentru Literatură la Stockholm, apoi vorbea despre singurătatea Americii Latine. Andrei, eu cred sincer că legenda lui Ilie Balaci și literatura au fost hărăzite a-mi fi făclii pentru zilele întunecate ale vieții ce începea pe 28 decembrie 1982.
Unde se conectează nodul gordian? Cred că în primii ani de copilărie, când încă nu știam dacă Balaci este real sau doar o plăsmuire, pentru că el era evocat de povestitorii mei, tata și bunul său prieten de parcă nici ei nu ar fi fost siguri dacă este om sau poveste. Nodul s-a strâns și mai tare în 1990, după acele notti magiche ale mondialului italian. Apăruseră celebrele surprize Ülker și CinCin și îmi amintesc că eram atât de fericit că nu există și Ilie Balaci pe bucățelele acelea mici de hârtie lucioasă ce ne luminau atunci copilăria. Nu aș fi suportat ca vreun copil să facă schimburi cu Balaci al meu.
Cu Gică Craioveanu este mâna destinului. Este primul fotbalist pe care l-am văzut în realitate, aveam nouă ani, el douăzeci și trei, eu descopeream stadionul, el era deja campion cu Știința. Anii ce ni s-au dat au fost povești ce s-au unit miraculos într-o noapte toridă pe care o trăiam amândoi la mii de kilometri distanță unul față de celălalt, eu în Kandahar, el în Madrid. Dar povestea toată este în 8. (…)

---

Pentru a citi tot articolul dă click aici.

---