Foame

(Ohara Donovetsky)

Mi-am dat seama zilele trecute sau, mai degrabă, mi-am adus aminte într-un fel de stare de semitrezie
(ce spui? da, hipnagogică, dar n-am vrut să folosesc
termenul, știi cum e, te rușinezi uneori aiurea)
că
mi s-a întâmplat de câteva ori până acum să fac gestul nebunesc de a transporta în bagaje fel de fel de obiecte stranii
(obiecte stranii și în mare parte inutile, zici, da, ai dreptate, inutile de cele mai multe ori)
și cum spuneam, am adus în bagaje, din diverse locuri, fără să mă întreb atunci
(bine că mă-ntreb acum, spui, da, deși nu știu la ce-mi folosește)
de ce îmi trebuie mie acele obiecte, când, de fapt, nu îmi trebuie deloc
(și de ce e important să spun că mi-am amintit faptul ăsta caraghios, despre nevoia de a aduce obiecte netrebuincioase din alte locuri, mă întrebi)
și nici nu știu să răspund, mai ales că nu era deloc comod nici să le transport, era problematic să le aduc, de multe ori, chinuit și înghesuit în bagaje,
(bine că ai conștientizat acum și că te și miri tare, ce să-ți spun, de parcă nu tu, ci eu aș fi făcut asta)
dar am făcut-o. de mai multe ori chiar, nu doar o dată. în plus, mi-am dat seama că, atunci când am făcut-o,
(adică, atunci când ai adus din alte țări câte un obiect năuc, aiurit, inutil și inadecvat, ce te-o fi apucat),
da, am făcut-o cu râvnă. și cu ceva nesăbuință. ca de om nebun. dar am ajuns cu ele în țară, acasă și pe urmă…
(ei, pe urmă, ce?)
ei bine, pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic. poate că m-am bucurat că le-am putut aduce. nu mai știu sigur.
(sigur este că te miri abia acum)
mi-amintesc cât de mirat a fost ofițerul german care a observat prin scanner ceva ce semăna a oaie și nu putea fi chiar o oaie și mai avea și ceva în burta-i
(he, era de neconceput, nu?)
și m-a întors din drum ca să-i explic. m-am fâstâcit atunci, cum să zic
(și-ncă în germană, îmi închipui)
că: „am în bagaj un opritor de ușă, știți, are formă de oaie”,
(îmi imaginez că ți-a plăcut)

sau cel polonez, care m-a chemat să și montez la loc piesele disparate aflate în bagajul de mână – ca să înțeleagă și el ce e,

(și a înțeles?)

nu, tot n-a înțeles până la urmă, deși nu era prea greu, dar atunci m-am cam intimidat, nu am mai știut să-l pun la loc foarte repede,

(sigur ai părut suspectă!)

 era comic că nu își dădea seama ce poate fi obiectul care nu se lăsa deloc priceput din imaginile de pe scanner…

(ce era, totuși, acest obiect, mă rog?)

așa m-a întrebat și el, puțin nervos, un flosser, i-am răspuns, încercând cel mai seducător zâmbet.

(cred că te-a înjurat în gând)

ca să nu-ți mai spun că, atunci când m-am întors de la Paris, fără ajutorul Lianei, nu aș fi putut s-o aduc,

(ce ai fi putut să vrei de la Paris?)

am vrut foarte tare să o am, era mare și transparentă, o voiam, dar nu mi-a încăput în niciun fel de bagaj, noroc cu Liana că avea trollerul mult mai mare

(și, uite așa, ai adus-o în țară),

da, exact, pusă de-a curmezișul în bagajul mare al Lianei,

(ce era așa special la umbrela aia?)

îmi place tare să o folosesc când plouă, e transparentă, vezi cerul dacă vrei, are toată pălăria sprijinită pe spițele care coboară mult spre umeri, ce dor îmi e s-o folosesc,

(ai folosi-o și când nu plouă),  

îmi place mie umbrela asta, ce vrei? a rămas puțin strâmbă de la transportul de-a curmezișul în trollerul Lianei, dar asta o face cu atât mai simpatică, are un aer așa… de poetă simbolistă sau de La Closerie des Lilas, dacă mă-ntrebi,

(nu te-am întrebat) 

iar la Barcelona am vârât în bagaj o piesă grea, nu i-aș spune inutilă, dar nici foarte utilă nu e, țin mult însă la ea, imposibil de grea, de fontă,

(cum ai făcut? ai târât bagaju’?)

dar tare faină, o salamandră de fontă, o cumpărasem din Parcul Guell, avea ochi aiuritori, un fel de clopot de ușă, te putea întâmpina încă de la poartă când veneai în vizită, iar atunci puteai să manevrezi în voie și limba clopotului adiacent,

(o minune, ce mai, hai, fii serioasă),

mi-am împodobit poarta cu ea, dar la scurtă vreme oamenii mei curioși din mahalaua Cișmelei Boului m-au văduvit de clopotul ei elegant, ceea ce-i oferea piesei tot blazonul, cum să-ți zic, toată mândria,

(tot schepsisul),

cu tot cu limbă mi l-au luat. vecinii mi-au zis că trebuie să fi cântărit mult, bănuiau că a fost dus la fiare vechi pe bani buni. nu l-aș fi dat nici pe cocoșei, dar nu vă luați după mine, am sensibilități la salamandre kitsch-guell-iene. am pus-o acum la intrarea în grădină, mai are doar suportul pictat și cârligul,

(of, sic transit gloria…),

iar despre conservele din Al Doilea Război Mondial, găsite în deșert, nu-ți mai povestesc,

(e previzibil),

și nici despre un trilobit,

(ce faci cu un trilobit?)

narghileaua a fost destul de ușor de adus

(o folosești oare?)

cel mai complicat a fost totuși cu oul de struț

(pe ăsta măcar îl poți mânca),

ai mâncat ou de struț?

uite, la asta nu m-am gândit, când am adus în bagaje toate obiectele astea a fost ca și când le-aș fi mâncat,

(indigeste chestii, mai bine spui că ai bucăți din lumea largă în casă)

un fel de provizii,

pentru când îmi e foame de zări.

---