Foamea
Norii mușcau din cornul subțire al Lunii, răspândind negura peste câmpiile roditoare ce înconjurau castelul. De jos, de la poalele dealului pe care se înălța donjonul din piatră albă, răsunau tot mai jalnic urlete de câini hămesiți. Milogii care cerșeau zi de zi merinde în spatele porții de fier plecaseră, lăsând în urmă doar câteva trupuri prea slăbite să mai țină pasul. Prea puțină carne pentru o haită înfometată.
Ochii ageri ai corbului cocoțat pe metereze urmăreau cu băgare de seamă cele două siluete mici, înveșmântate în rase călugărești cernite, care ieșiră din curtea castelului și porniră spre pădurea din vale. Cu glasul lui aspru, îi strigă de sus, ațâțat de pericolul pe care îl simțea aproape, dar până la urechile lor omenești răzbătu doar un croncănit sâcâitor. Mai țipă o dată, apoi se aruncă din înaltul turnului și zbură în urma lor, până îi văzu dispărând în pântecele codrului, unde el găsea hrană din belșug, pentru că atunci când oamenii și animalele flămânzeau, corbii se îndestulau. Primele raze de lumină înghițiră lacome umbrele nopții.
* * *
Focul din șemineul ce încălzea sala de mese a castelului își arunca din când în când limbile sfârâitoare spre chipul întunecat al baronului, pârjolindu-i sufletul. Nimic nu-i putea ostoi bătăile furibunde ale inimii, gata parcă să-i spargă coșul pieptului, chiar în dreptul rănii căpătate în luptă și oblojite apoi cu dragoste de doamna lui, iar în stomacul ghiftuit i se căsca un gol de neumplut. Ochii mici i se îngustară și mai mult în lumina flăcărilor, iar buzele ca niște muchii tăioase i se strângeau dureros una într-alta, sub nasul acvilin. Niciun sunet nu se mai auzea în vasta încăpere, unde, cu doar câteva ore în urmă, răsunaseră glasuri vesele, se ciocniseră pahare de vin și se goliseră farfurii prea pline.
Bărbatul își răsuci trupul greoi spre servitorii care așteptau ordinele, cu capetele plecate și spinările încovoiate. Creaturi fără chip și glas, atât de învățate cu frica și lipsurile că nu cutezau nici măcar să privească spre resturile de mâncare de pe masă, rămășițe care ar fi fost un festin de zile întregi pentru ele. Privirea sfredelitoare a stăpânului poposi câteva clipe asupra scaunului înalt din capul mesei, unde șezuse mândru alături de ea, aleasa lui, și de el, oaspetele lor. Pântecele rotund, îmbuibat de lăcomie, i se strânse chinuitor când își aminti acele clipe: ochii negri ai călugărului, ochi de drac, tot timpul plecați în podea, dar care nu se sfiiseră să iscodească de câteva ori chipul doamnei sale, poposind necuviincios pe vălul alb de mătase ce-i ascundea cosițele bălaie, apoi pe pieptarul roșu al hainei și pe mânecile strâmte ale rochiei. Câtă neobrăzare din partea acelui flăcău, venit să ceară, în numele starețului mănăstirii din vale, merinde pentru frații săi întru Hristos, în acele grele vremuri de secetă și foamete. Îi făgăduise tânărului o căruță plină cu bucate alese de pe câmpurile sale mănoase, avea să le ofere cu aceeași smerenie cu care dăruise Bisericii și fâșia de pământ pe care se clădise așezământul Domnului. Doar să se roage și mai departe sfântul stareț pentru sănătatea și bunăstarea lui. Auzind asta, monahul cu ochi negri ca Iadul îi sărutase mâinile, încredințându-l că bunul Dumnezeu îi cunoștea evlavia și mărinimia, de aceea, ca să nu se atingă nimeni de avuția lui, trimisese un înger de strajă, întrupat în cea mai umilă ființă. Când rostise asta, ochii senini ai baronesei, care oglindeau cerul amiezii, se înălțaseră spre chipul mânjit de sudoare și colb al băiatului și zăboviseră asupra lui cu o clipă mai mult decât s-ar fi cuvenit. Tare flămând părea copilul acela, dar nu după hrană tânjea el, foamea cea mistuitoare îl rodea în altă parte, mai jos de pântece. Văzuse prea bine asta, dar nu putuse refuza găzduirea unui trimis al Domnului. Și așa se ospătaseră ei doi în castel, din aceeași hrană și din aceeași…
Ostenit, își ridică privirea de la flăcările care-i ardeau ochii și văzu tapiseria ce trona deasupra șemineului ornat cu flori din piatră. Din fire de lână și mătase, albe, roșii, albastre și aurii, țesute cu măiestrie, luase formă un înger ce zâmbea trufaș lângă oglinda în care se admira în veșmintele de nuntă, purtând inelul de aur în forma unor mâini împreunate ce împărțeau o nestemată. Toată avuția lui. „Înghiți-v-ar pământul să vă-nghită!” urlă, apoi smulse carpeta de pe perete și-o aruncă în foc. Vâlvătaia și blestemul nu scăpară vigilenței corbului, care poposi pe pervazul ferestrei deschise, chiar în dreptul șemineului, și, la fel de furios precum stăpânul castelului, îi strigă unde se ascundeau cei doi fugari. Dar urechile baronului, obișnuite să audă numai vinul curgând din butoaie și carnea perpelindu-se la proțap, nu deslușiră decât un croncănit nesuferit. Goni pasărea și porunci să fie închise de îndată geamurile, să se facă mai cald în încăpere, că începea să-i înghețe inima.
* * *
În pădure, la adăpostul arborilor uscați de seceta ce crăpase pământul, cele două trupuri se împreunau lacome, întinse peste rasele călugărești lepădate în grabă. Degetele murdare și muncite ale băiatului urcau și coborau tremurător de-a lungul coapselor ferme, niciodată văzute de soare sau de ochi străin. Cu cât se înfrupta mai mult din sânii îmbietori ai baronesei, cu cât pătrundea mai adânc în pântecele ei moale și cald, cu atât simțea mai intens pofta aceea chinuitoare, care-i mistuia măruntaiele și-i întuneca mintea. Fiecare atingere și fiecare sărut primit de pe buzele ei fragede îl ardeau tot mai tare pe dinăuntru, până când trupul îi căzu pradă unor spasme dureros de plăcute.
Nu știa cât zăcuse așa, cu obrazul lipit de pieptul ei gol care sălta ușor, mângâind pielea fină și pală ce se înfiora de plăcere în răcoarea dimineții. Cu respirația încă vlăguită, tânăra îi ridică încet bărbia și privirile lor flămânde se întâlniră din nou. Pentru prima dată, baroneasa simțea o dorință nestăvilită de a fi iubită, adorată, protejată. Înțelese că până atunci nu avusese nimic, deși i se oferise mereu totul, iar acum primise de la el tot ce și-ar fi putut dori vreodată. Voia să-i dăruiască și ea ceva. Scoase de pe deget inelul de aur cu nestemata ținută între două mâini împreunate și i-l întinse zâmbind. Un croncănit întărâtat le abătu pentru câteva clipe atenția spre înaltul cerului, unde corbul se rotea deasupra coroanelor veștede ale copacilor. Verigheta scăpă din mână femeii, se rostogoli și căzu într-o crăpătură, o rană pe care uscăciunea din acel an o făcuse în carnea pământului. Dinspre deal năvăli un vânt rece, mușcător. Înfrigurate, cele două trupuri goale se strânseră unul într-altul.
Țipătul păsării se strecură printre trunchiurile arborilor, făcându-le să vibreze ca un ecou puternic, pătrunse în scoarța zbârcită și se prelinse spre rădăcini, care îl înghițiră flămânde, apoi începură să se miște, cerșind viață, se desprinseră din temnița lor de pământ secat și-i prinseră în strânsoare pe cei doi fugari. Brațele lor se zbătură cu disperare, căutând să se elibereze, ochii li se întâlniră pentru ultima dată ca într-o oglinda spartă a groazei, iar buzele se deschiseră zadarnic, într-un strigăt mut, implorând scăparea care nu avea să vină și aerul care n-avea să le mai umfle niciodată piepturile. Pământul se deschise, primindu-i în pântecul său lihnit și acoperindu-i cu bulgări uscați de țărână, ce aveau să le fie straie de nuntă.
Turbat, corbul se aruncă asupra crevasei care se strângea tot mai mult deasupra trupurilor dezgolite, ascunzând vederii orice urmă a nemerniciei lor. Începu să lovească disperat cu ciocul, să râcâie cu ghearele lui ascuțite și încovoiate, dând în lături resturi de glod în care se zvârcoleau râme, scoase la iveală din adâncuri. Săpă neobosit, mai mult, tot mai mult, până când pliscul i se lovi de prețioasa bucată de metal pe care o căuta. Smulse inelul de aur cu nestemată dintre rădăcinile care sugeau seva corpurilor calde încă, apoi se înălță învingător spre donjonul castelului, să-i înapoieze stăpânului său averea ce-i fusese furată.
Imaginea reprezentativă: Birmingham Museums Trust
Leave a comment