[forma corectă] și [basme și chiștoace]

forma corectă

își trăsese căciula peste pleoape,

de parcă lumea trebuia privită doar pe jumate.

sugea dintr-un Viceroy bălit pe filtru

și-n piept i se strângea furia –

ca un rest de mâncare între dinți

pe care nu-l mai scoți nici cu limba.

– ai ajuns să-ți atingi visurile de curvă?

ai bani? ai casă? ai cafea cu spumă de lapte?

noi încă bem la ibric.

ne trezim înainte să se lumineze bine

și împărțim romantic o țigară la doi,

eu fumez la urmă –

e mai tare spre filtru,

mai aproape de adevăr.

covorul e plin de praf, că n-avem aspirator,

iar pe perete încă atârnă răpirea din serai.

frate-tău e la pârnaie.

a ars doi boschetari care-i șterpeliseră telefonul când venea de la Nicu,

de la bar.

a zis că n-a vrut, dar focul n-are urechi

și nici mila nu ține de foame.

mă-ta încă gătește pe pirostrii.

face mâncare duminica, să ne-ajungă toată săptămâna.

o încălzim pe plită, că n-avem gaz în butelie.

îi mai trag câte una când o văd cum așteaptă seara ca proasta s-o suni.

dar măcar tu să fii bine.

așa a zis.

măcar tu,

că ne-ai distrus oricum pe toți.

visuri, auzi…

avem și noi visuri.

le ținem în pod, lângă borcanele cu murături.

ne încălzim iarna cu ștacheții gardului din grădină

și ne prefacem că nu simțim cum dispare încet casa

din jurul nostru.

măcar trimite mai des bani,

că fără noi n-ai fi existat.

nici la propriu, nici la figurat.

te-am crescut din lipsuri,

din nervi,

din tăceri lungi,

din palme care se dădeau prea rar,

mai rar decât era nevoie.

n-ai reușit să-ți ții nădragii pe tine până la nuntă.

cine te mai ia acum?

așa o să rămâi, cu viitorul desfăcut

ca o conservă ruginită.

și la noi să nu mai vii.

nu mai e loc pentru încă o gură la masă,

farfuriile sunt deja pline de ce n-am spus.

nici de sărbători nu te așteptăm.

noi oricum încuiem poarta colindătorilor

și stăm în întuneric,

să nu mai vadă nimeni

cum arătăm.

---

basme și chiștoace

mi-a plăcut felul în care disprețuia totul.
disprețul părea sincer.
sinceritatea e rară în locul în care minciuna ține loc de respirație.
am iubit pentru amândoi,
am turnat în el tot ce n-avea loc în mine.
o nebună care hrănește o statuie așteptând să clipească.

fuma ca și cum țigara ar fi fost un verdict,
o sentință pe care și-o executa lent.
îmi fuma și mie visurile ridicole, despre bărbați care nu dor
și mâini care nu se spală la prima urmă de dezastru.
tăceam cu o loialitate prostească,
pretinzând că nu mă interesează.
dar m-a interesat.
m-a interesat atât de mult încât chiștocul a rămas undeva în mine –
un mormânt mic, ca un cuvânt pe care nu l-ai rostit la timp.

el încă orbecăie prin aceleași locuri
unde sensurile s-au spânzurat demult
și poate se va așeza într-o zi.
dar nu din oboseală, ci din teamă.
din groaza aia care apare când realizezi
că n-ai construit nimic decât scuze.
va trăi în liniște lângă o albă ca zăpada
care va găti în tăcere duminica,
va turna plozi pe bandă rulantă,
ca pe niște medalii nemeritate,
ce vor purta aceiași ochi în care m-am pierdut fără reper.
va crede că a câștigat în viață
doar pentru că are cine să-i spele uniformele,
șosetele, vlăguiala și golurile.

eu încă mai scriu poezie,
sau ce se scurge din mine când nu mai știu
dacă sunt întreagă sau doar bine lipită pe margini.
înjur, beau cafea amară
pierd autobuze de noapte
și îmi dau ochii peste cap când mai aud câte un „las’ că trece”.
să vă duceți dracu’ toți, că nu trece.
nu trece niciodată.
doar se mulează pe tine,
se infiltrează în facturi,
în știrile care urlă,
în femeile care se machiază ca să nu le tremure vocea,
în bărbații care beau ca să nu se audă plângând.

și uneori, când noaptea rumegă ploaie și dezgust
mă gândesc că poate a fost mai bine așa.
răsuflu ușurată ca și cum aș fi scăpat
dintr-un incendiu pe care l-am stârnit eu însămi.

poate că îl iubesc pentru că e adevărul crud –
un bărbat surd într-o lume care zbiară în toate muchiile.
poate că îl urăsc pentru că m-a învățat așa devreme ceva ce încă nu vreau să accept –
cât de mult îmi place să pierd.

---