Fotbal sub cerul gol
(Cristian Vicol)
Am crescut în oraș, pe bitum, ascuns în umbra blocurilor comuniste. Zilele de vară mi le petreceam, alături de ceilalți puștani, pe terenul de fotbal al școlii din cartier, un dreptunghi de beton, crăpat pe alocuri, cu porțile mâncate de rugină, singurul loc unde nu puteai scăpa de soare, soare de iulie și de august, chinuitor, brutal, sufocant.
Săream gardul, pe rând, dimineața devreme și mai plecam la prânz, alungați de sete. Căldura spațiului deschis, ce înmagazina arșița zilei, era insuportabilă, iar eu, care păzeam poarta, fiind cel mai mic din echipa mea, vedeam celălalt capăt al terenului într-o risipă de culori tremurate. Din când în când căutam vreun nor sub care să mă adăpostesc, dar care nu venea aproape niciodată.
Din reveria arșiței mă trezeau ceilalți, puștanii din echipa mea, personaje consumate, din pricina caniculei, de propriile lor apucături. Zache șuta de la mijlocul terenului, fără să prindă vreodată poarta, peste gardul școlii direct în curtea casei de vizavi; Denis era mingicar și îi boteza pe toți „Ticule” – „Dă-i pasă, Ticuleeee”; Vladi, care voia să câștige mai mult ca noi toți la un loc, își însoțea îndemnurile la victorie cu o avalanșă de sudalme dintre care cea mai convingătoare era: „Hai în morții mă-tii”; Darius, singurul dintre noi care era legitimat la un club sportiv, își lua în serios talentul, ne trăgea pe toți după el și dădea cele mai multe goluri, nedrept pentru adversari; Dan, poreclit Viali, gândea tactici de joc, deși nu îl băga nimeni în seama, și rata singur, cu poarta goală; Bebelu, frate-său, care vedea lumea prin lentilele groase ale miopului, era mereu în pericol să își sucească picioarele atunci când dădea pe lângă minge. (…)
Pentru a citi tot articolul dă click aici.
Leave a comment