Fotografiatul interzis
Diana, ce pot să spun cu toată sinceritatea e că-mi place steagul lor: combinaţia de galben-bleu dă perfect. Galbenul singur nu e genul meu, bleul separat, da, parcă se căutau culorile astea. Au apărut multe Jeepuri negre cu număr ucrainean pe bulevard. Într-o seară am întâlnit o femeie cu trei copii, unul în căruţ şi doi de vreo patru-cinci ani pe lângă ea. M-am uitat zâmbind ca să ştie că e binevenită, iar ea mi-a prins zâmbetul şi mi-a zis ceva în limba ei. I-am răspuns în engleză că nu înţeleg ce vrea, ea a continuat în limba ei, şi atunci Ioan m-a tras de mână şi am plecat. În altă zi eram vizavi, unde au deschis o cofetărie cu nume de ulei de păr şi chec de 100 de lei, şi au trecut pe lângă mine un bărbat cu două femei, toţi ucraineni, el avea ochelari de soare şi ele aveau botox şi au intrat în cofetărie, nu ştiau ce e acolo, cred. Ştirile spun sprijiniţi Ucraina, trimiteţi mai multe arme, dar eu nu vreau război. Stai, nu te uita aşa la mine ca la un dinozaur. Când au început să vină refugiaţii am fost la Gara Filaret, e o zonă tare gri şi urâtă. Cumpărasem ce se cerea într-un anunţ pe Facebook şi am mers cu tramvaiul 7, murdarul tramvai 7. Erau jandarmi, destui, dar nu găseam refugiaţii, nu nimerisem ora la care soseau. Erau montate standuri, m-am apropiat şi i-am zis în engleză unei femei că am adus şi eu ceva. Mi-a răspuns ceva în limba ei, probabil că nu înţelegea ce vreau şi mi-a întors spatele, dar i-am întins sacoşa şi atunci a luat-o şi a zâmbit. M-am întors tot cu murdarul 7 şi la o staţie s-a suit un cuplu: ea avea fuste lungi şi colorate, iar el avea un televizor mare învelit într-o cuvertură, mi-a plăcut să mă uit la ei şi nu s-au supărat, parcă eram într-un film de Kusturica. Dacă spun că sunt împotriva războiului pare că n-am înţeles nimic, dar tot sunt.
Ssst, să nu mai zici asta, Lara, adică între noi e OK, treacă-meargă, eu nu te judec, nu te etichetez, mă cunoşti, dar cu alţii n-ar fi la fel. Şi nici să nu postezi chestii din astea, e naşpa, îţi strici imaginea. Lumea îţi dă like-uri şi inimioare pe Facebook şi nu poţi să vii cu părerea asta acum, pentru că direcţia corectă e alta, o ştii şi tu.
Lara stă turceşte pe canapea şi o priveşte pe Diana în timp ce-şi aranjează tricoul care se ridică prea sus şi devine bustieră mai tot timpul.
Da, aveam un prof la facultate şi fiecare oră a lui începea aşa: politicul, politica, clasa politică. Era simpatic omul, la costum, cu plete, stătuse să scrie pagini întregi şi nimeni nu era atent, nici interesat, toţi alegeau cursul doar pentru că dădea 10. Şi noi ziceam că nu ne interesează politica, ea cu ale ei, noi cu ale noastre, dar uite că şi când nu te interesează tot te afectează.
Diana îşi verifică din când în când ceasul de pe ecranul telefonului mobil.
Mai stau puţin şi plec să le iau pe alea mici, da? Eu cred – şi toată lumea deşteaptă crede, scuză-mă că spun aşa direct – la fel ca fostul tău de care vorbeai: lupta trebuie să continue până câştigă Ucraina, e singura soluţie logică.
Lara şi-a împletit părul în coadă cât a ascultat. Se uită atent la fondul de ten al celeilalte şi la stratul de pudră şi la unghiile puse şi-şi aminteşte ce bine se înţelegeau când aveau amândouă oja sărită pe jumătate şi făceau schimb de bluze şi râdeau de câte un cunoscut serios.
Se zice că războiul dezbină oamenii, nu? Uite, Diana, eu urmăresc ce postează pe Twitter fostul ăsta pentru că era mereu the smart duck din încăpere, dar deja să insiste că nu e OK ca Papa să vrea pace mi se pare urât. Eu tot cred că războiul n-are ce să caute în 2022, de ce există? Fostul ăsta mi se părea într-un fel, şi acum descopăr că e altfel.
Diana îşi verifică ceasul, apoi spune: ce mai contează fostul? E trecut, tu eşti măritată bine-mersi, problema e să nu spui în gura mare hai, să se termine războiul, pentru că e o neghiobie, scuze că ţi-o zic pe şleau. Nu poţi să vezi lucrurile astea ca un copil: mami, nu-mi place războiul, fă ceva să se termine. Nu e o joacă şi oamenii ăştia nu sunt copii. Te faci de râs dacă vii cu dintr-astea. Mai ai ciocolată cu merişoare? Diana se ridică şi începe să caute singură în sertarul din bibliotecă. Aici le ţii, nu? Lara râde şi dă din cap că da.
Simt că e ceva ciudat cu războiul ăsta şi cu fostul care postează întruna, ce viaţă de familie are dacă postează toată ziua, adică totuşi cât de fericit eşti dacă stai întruna şi comentezi despre tancuri şi ajutoare militare? Diana desface ciocolata şi rămâne în picioare.
Nici asta să nu zici cu voce tare, OK? Auzi că simţi tu. Deci ce te deranjează mai tare: că a început războiul fără ca tu să fii întrebată sau că fostul gândeşte altfel decât credeai? Pe cine crezi că ajungem să cunoaştem cu adevărat, de fapt? E bună ciocolata, spune, şi mai rupe o pătrăţică. E că… eram atunci împreună la Vatican şi a cumpărat o vedere cu poza Papei, mi-a cerut un pix şi a scris cu el vederea pentru sor-sa. Încă am pixul, nu l-am păstrat special, pur şi simplu nu s-a terminat pasta, nu ştiu cum. Atunci deci îl admira pe Papa, altfel de ce-ar fi cumpărat o vedere cu el? Pe mine m-a certat un funcţionar de la poştă că fac poze şi mi-a arătat semnul cu fotografiatul interzis, m-am înroşit la faţă şi mi-a părut bine că fostul nu văzuse scena. Nici nu voiam să pozez interiorul, nu era nimic spectaculos acolo, îl pozam pe el scriind conştiincios o vedere în care trimitea salutări dintr-un loc în care eram doar noi doi. Când şi cum a renunţat la Papa? Cum să zici ceva aşa de urât? Diana împachetează restul ciocolatei şi-l îndeasă în geantă. Bun, deci gata, nu mai spui chestiile astea de-acum, pentru că nu sunt în trend, OK?
Imaginea reprezentativă: Ana Flávia
Leave a comment