– Fragment –

Ultimele orele și le-a amintit cu greu, pe măsură ce-și revenea din șoc, la spital. O apăsăre lungă pe sonerie, apoi o bătaie agitată în ușă. Chipul slab și ridat al tatălul ei și bucuria cu care i-a zâmbit văzând-o în prag. Ea, arătându-i încruntată dosarul cu numele lui, cerându-i vehement explicații, întrebându-l cine încerca să-l distrugă cu o asemenea înscenare, să-i compromită numele, iar întrebările nu mai conteneau. Apoi parcă – dar nu era prea sigură de partea asta – bătrânul, schimbat la față de parcă zece ani trecuseră brusc peste el în doar câteva clipe, a rugat-o să se așeze la masa din sufragerie, pentru că avea să-i explice totul.

Restul a părut ireal, aceeași senzație stranie ca în taxi, că totul fusese doar un coșmar. Trupul tatălui ei prăbușindu-se fără vlagă, țipătul mamei care tocmai intrase cu trei cești de cafea pe o tavă, ceștile albe de proțelan răsturnându-se pe tava argintată, buzele femeii care păreau să se miște în gol, fără să scotă vreun sunet, apoi o voce spartă, ca de ecou, strigându-i îngrozită să sune la salvare. Asistentul slăbuț, cu privire blazată și extenuată, care căra o trusă medicală și doctorița mătăhăloasă care i-a apăsat tatăl pe piept până când a obosit și apoi a răsuflat ușurată: „Gata, are puls, hai cu el la spital.” 

Trecuseră două ore de când intrase pe poarta spitalului, iar Corina se întreba dacă nu uitase deja unele momente importante și dacă tot ce-și amintea se petrecuse întocmai. Aștepta vești lângă mama ei, pe holul Secției de Cardiologie de la Spitalul Universitar, alături de alți vizitatori îngrijorați pentru rudele lor. Toți cu același halat subțire din pânză albastră tras aiurea peste hainele de stradă, cu aceeași spaimă și neputință în privire. Ea rămase în picioare, sprijinită de perete, încă tremurând și rememorând din nou și din nou firul năucitor al evenimentelor. În haosul acela apăru Adrian, care le conduse într-o altă aripă a clădirii. 

– L-au mutat din salon, mi-a spus doctorul Ivănescu că acum e stabil, dar a fost un infarct destul de grav, pe o inimă și așa slăbită… Foarte bine că m-ai sunat, Corina! Am aranjat să primească o rezervă confortabilă, are mare nevoie de odihnă.

Ajunseră într-o secţie mai modernă și mai puţin aglomerată a spitalului, dar mirosul de alcool și de clor persista și aici, provocându-i Corinei o greață pe care cu greu și-o putea ascunde. 

– Nu eşti tu de vină, îi șopti la ureche Adi, ferindu-se de mama ei. Ivănescu zice că oricum s-ar fi întâmplat asta mai devreme sau mai târziu. Nu te gândi că eşti vinovată! Eu acum trebuie să plec la cabinet. Dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva, mă suni imediat. Ai şi numărul lui Ivănescu, ştii unde-l găseşti.

O sărută pe frunte, o îmbrăţisă pe Laura şi plecă. Femeia îl privi cu drag și îi mulțumi, apoi atinse ușor brațul Corinei și i se adresă pe un ton ferm, fixând-o cu o privire aprigă, care nu accepta un refuz:

– Trebuie să vorbim. Mai stăm puţin să vedem cum se simte şi mergem acasă să vorbim. E vine mea, trebuia să-ţi fi spus de mult niște lucruri. Am vrut să te menajez şi mai rău am făcut…

Corina înclină din cap aparent nepăsătoare, apoi se duse la baie, să se spele. Spera ca apa rece ca gheața s-o mai învioreze puțin, s-o ajute să-și revină, dar nu reuși decât să-și întindă machiajul. Dâre negre îi încadrau acum ochii de un căprui întunecat, desenând cearcăne curgătoare, care îi brăzdau obrajii palizi până sub bărbia ce i se zbătea ușor, ca să înăbușe un suspin. Chipul acela crispat, înfrânt, nu mai era al ei, nu se mai recunoștea în privirea încrâncenată care o fixa din oglinda pătată și crăpată pe margini. Se şterse repede cu un prosop de hârtie şi porni abătută pe coridor. 

Mama ei o aștepta pe scaun, discutând aprins cu doi tineri. Se opri mirată și ezită câteva clipe. Era fratele ei, cu soţia. De la fata aceea înaltă şi frumoasă ca un manechin începuse tot scandalul care îi distrusese familia. De dragul fetei, Sebastian rupsese orice legătură cu ele. La urma urmei, fusese o tâmpenie, nişte vorbe pripite aruncate la supărare, dar transformaseră în infern armonia unei familii. Mirela lucrase mulţi ani în Italia, ca dansatoare prin baruri. Aflând asta, ea și mama ei bănuiseră că tânăra n-ar fi putut strânge aşa mulţi bani doar din dans. Mai pe ocolite, îl avertizaseră pe Sebastian că era pe cale să se însoare cu o curvă şi asta nu ar fi fost prea bine pentru cariera lui de ofiţer. De atunci, fratele ei nu mai dăduse niciun semn. Doar cu tatăl lui mai vorbea la telefon, pentru că bătrânul o acceptase pe Mirela, mersese chiar și la nuntă. Trecuseră doi ani de la cearta cumplită de atunci, iar Sebastian tot nu voia să se împace cu ele.

Scundă şi slabă, Corina părea o păpuşă de cârpe pe lângă fratele ei cu statură de culturist. Nu fuseseră niciodată apropiaţi şi de multe ori se certaseră, dar antipatia dintre ei fusese mereu ținută sub control. Până în clipa aceea, când bărbatul se repezi turbat spre ea şi, dacă Mirela nu l-ar fi oprit la timp, ar fi izbit-o de perete. 

– Bună, Sebas…

– Te omor, auzi? scrâșni printre dinți și ochii lui negri aruncau venin. Dacă moare tata, cu mâna mea te omor! Nu-mi pasă că ajung la puşcărie! El e tot ce mai am pe lumea asta. El şi Mirela sunt viaţa mea, altceva nu am, pe altcineva nu mai am. Doar tu ești de vină, cu acuzațiile și investigațiile tale!

– Nu l-am acuzat de nimic, am crezut că-i o înscenare, l-am rugat să-mi spună adevărul, asta a fost tot. Crezi că am vrut să-i fac rău?

 – Adevărul?! urlă el, apoi coborî vocea, dar tonul lui deveni astfel și mai amenințător. Tu ai o fixaţie cu adevărul ăsta. Mi-ai făcut soţia curvă, zicând că ăsta e adevărul, acum spui că tata a colaborat cu Securitatea. Cred că tu ai o gravă problemă cu capul, soro! Fă-ţi un control, dacă tot eşti aici în spital!


Fragment din romanul în lucru


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *