Frica de oameni
Când s-a ridicat din pat, după mai bine de două ore pierdute gestionând gândurile altor oameni, s-a pişat lung şi maroniu în timp ce-şi tăia unghiile de la mâna dreaptă. Şi-a gătit o omletă cu kaizer şi ardei, dar a mâncat doar jumătate. Nu putea mesteca, o durea maxilarul şi de abia putea deschide gura cât să intre capătul furculiţei. Nimănui nu-i pasă cum te afectează comportamentele lor. La dracu cu ei toţi. La dracu cu noi toţi. La dracu cu ea şi oamenii din viaţa ei pentru că nu le pasă. La dracu. Valid sau nu?
Valid, precum rufele puse la spălat în maşina veche şi trombonitoare. Mereu alegea ciclul de treizeci de minute care mereu dura patruzeci şi două de minute. Odată, pe timp de furtună, a căzut curentul şi a durat mai bine de trei ore, dar în rest dura patruzeci şi două de minute. După ce s-a spălat pe faţă şi pe dinţi, şi-a făcut o cafea lungă cât un pahar de bere. Cafeaua rămăsese singura ei plăcere în univers. Fiind vară, aprecia cafeaua cu gheaţă în dimineţile asudante şi cea fierbinte în momentele de furtună şi vijelii. Da, asudante. Precum încălzirea globală, îşi permitea crearea cuvintelor, comparaţiilor, vorbelor care prindeau rod doar în vocabularul ei neverosimil şi instabil, vorbe şi cuvinte pe care mai apoi le folosea în conversaţii cu oamenii apropiați şi care, la rândul lor, le foloseau cu oamenii apropiați lor.
Nu o interesa etichetele puse de necunoscuţi, nici opiniile străinilor despre ea sau prietenii ei. Dar erau mereu acolo, vocile din spatele vocii ei, măcinând şi picurând toxine în apele pe care încerca să le menţină cât mai calme şi limpezi. Cu o zi înainte auzise de la cineva care auzise de la cineva că una dintre prietenele fostei ei iubite o numise prădător sexual. Tocmai ea. De fiecare dată când un necunoscut îi atrăgea privirea simţea o ruşine neinstruită doar pentru că avea ochi şi îi folosea. Imediat îşi băga privirea-n pământ şi se înjura în gând, grăbind pasul. Bine, poate că opiniile şi etichetele căpătate pe nedrept o vătămau. Şi poate că îi strânseră corsetul atât de mult încât nu mai putea să respire atunci când ieşea în oraş. Poate, doar poate, nu mai era confortabilă nici măcar să se masturbeze gândindu-se la oameni care nu erau superstaruri. Poate nu ştia sau uitase cum să îşi valideze gândurile şi experienţele.
Şirul de gânduri anxioase a fost oprit în loc de vibrarea telefonului. Apelul stârnit de un număr necunoscut i-a crescut în gât un peşte balon care s-a spart imediat ce şi-a adus aminte că nu este nevoită să răspundă. A respins şi a încercat să se întoarcă la gândurile dinainte, dar dispăruseră. Maşina de spălat zdrăngănea în baie şi făcea peretele adiacent să vibreze. Îi plăcea să îşi lipească spatele de el şi să simtă vibraţiile, de parcă-i rearanjau muşchii şi vertebrele. Brrrr făceau maşina şi peretele. Brrr făcea mintea ei şi gândurile se pierdeau printre arborii neuronali înţelepţi.
Pădurea din capul ei o ţinea în siguranţă, departe de toxicitatea şi urâţenia lumii. Anxietatea socială era prima barieră, gardul de sârmă ghimpată înconjurător. Supertristeţea – rădăcinile copacilor în forme de suliţe, săgeţi şi săbii. Lipsa de stimă de sine – frunzele mai puternice decât oricare alte scuturi. Iar independenţa era pământul care susţinea şi întreţinea fiecare vietate, fiecare fericire, fiecare gând binevoitor sau răuvoitor făurit de esența ei, în esenţa ei, pentru menţinerea în viaţă a ecosistemului. Dar menţinerea în viaţă nu însemna neapărat şi prosperitate.
Telefonul a început să vibreze din nou, acelaşi număr necunoscut. A respins apelul şi a sorbit din cafea. Voia să găsească explicaţia. Ba nu, voia să găsească răspunsul sigur şi autentic pentru care bârfele şi minciunile nefondate, ficţiunile persoanelor necunoscute şi bully o afectau atât de puternic şi atât de negativ. S-a dus în bucătărie, a deschis dulapurile cu farfurii şi pahare şi a început să le spele pe rând.
Îi plăcea să spele vase. Îi oferea timp pentru ruminat şi oportunitatea de a avea control asupra nivelului de curăţenie în mediul înconjurător imediat. Dacă nu putea controla gândurile sau emoţiile, măcar putea controla prospeţimea şi lustruirea vaselor din care mânca şi în care gătea. Cel mai mult îi plăcea să spele cratiţele de care se prinsese mâncarea. Pentru a le spăla bine de tot avea nevoie de forţă şi energie de frecare, atenţie maximă la pete şi rezistenţă la apa fierbinte. Dar când nu avea vase murdare le scotea pe cele din dulap şi le freca cu buretele până când ajungea la vreo concluzie sau avea o epifanie. Dacă în filmele horror regizorii se folosesc de lumină și sunet pentru a crea teroare, ea se folosea de burete pentru a crea spaţiu pe farfuria ovală zisă şi raţiune.
Bătăile în uşă au speriat-o atât de tare că a scăpat farfuria din mâini. Majoritatea cioburilor s-a strâns în jurul scurgerii. Un ciobuleţ îi era înfipt în arătătorul mâinii stângi şi sângele se scurgea încet şi sigur peste celelalte cioburi albe, lăsând mici pete pe fundul chiuvetei. Fără să se gândească, a prins ciobuleţul cu două degete şi l-a tras afară. Sângele a ţâşnit cu multă forţă, nimerind peretele, podeaua, faţa ei, tricoul pe care-l purta şi blatul de bucătărie. Bătăile în uşă s-au reluat în timp ce aduna un ghem de şerveţele de hârtie pentru a pune presiune pe rană. Înainte să deschidă uşa s-a oprit, a închis ochii şi a respirat cum învăţase de pe YouTube: patru secunde inspiri, patru secunde ţii, patru secunde expiri, patru secunde ţii. A vrut să reia procedeul, dar persoana de cealaltă parte a uşii devenise prea insistentă.
Era vecina de sub ea, frenetică din cauza câinelui ei care tocmai ce murise şi din cauza unei inundaţii în baie. Faţa îi era plânsă, rimelul o nebunie închegată la colţurile gurii şi mucii i se strânseseră pe arca buzei de sus.
– Te rog să chemi pe cineva să se uite la ţevi, mă inunzi şi trebuie să o îngrop pe Lola! a reuşit să zică printre sughiţuri. Nu am timp să chem instalator şi tavanul e plin de apă, stă să cadă! Fă ceva, sună administratorul, te rog!
Era prima conversaţie pe care o purta cu unul dintre vecini. Mai mult decât orice, era speriată nu de maniera vecinei sale, ci de faptul că putea fi nevoită să plătească cine ştie cât în daune pentru ceva de care nu avea habar şi nu era vina ei. A coborât în apartamentul vecinei, a văzut tavanul care, într-adevăr era întunecat şi părea că bolborosește de apă, a cerut numărul de telefon al administratorului şi a urcat după ce a asigurat-o pe vecină că îl va suna şi că se va ocupa de tot. A ignorat mirosul de carne stricată şi mizeria din apartament, preferând să o compătimească.
Înapoi în casă, a înlocuit ghemul îmbibat de şerveţele şi s-a pus să caute plasturi, dar rana era prea adâncă şi sângele curgea șuvoi. Nu avea nici pansament, nici plasturi şi durerea se înteţea. S-a încălţat şi a tulit-o spre cea mai apropiată farmacie. Pe scurta rută a întors fiecare privire şi, în mod normal, asta i-ar fi crescut anxietatea şi ar fi făcut-o conştientă de sine, dar tot ce voia era ca cineva să-i oprească sângerarea. Frica de leşin era mult mai mare decât celelalte probleme. Era bolnavă – avea o rană deschisă, o rană deschisă adâncă şi sângele nu voia să se oprească. Dacă leşina înainte să ajungă la farmacie? Dacă se împiedica şi cădea şi se lovea la cap şi leşina? Dacă, dacă?
Cei din farmacie, clienţi şi farmacişti, au fost şocaţi să o vadă. Era pătată de sânge pe tricou, pantaloni scurţi, pe faţă, braţe şi pe coapse, cu părul scurt în toate părţile, clipocind din şlapi cu fiecare pas. A trântit uşa de perete când a intrat şi toată vitrina s-a scuturat.
Unul dintre farmacişti a sărit să o ajute, invitând-o să se aşeze pe unul dintre scaune. După ce a analizat rana şi toţi clienţii au părăsit incinta cu sau fară cele pentru care veniseră, i-a spus că are nevoie de copci şi că trebuie să meargă neapărat la spital. „Ciobuleţul” îi penetrase degetul în totalitate, lăsând o gaură în formă de triunghi lipită de os. Vârful triunghiului îi deschisese pielea de cealaltă parte a degetului şi ea nici nu observase.
Nu ştia ce să facă. Cum să meargă îmbrăcată aşa la spital? Bănuia că arată ca o nebună, plină de sânge. Nu avea cardul de sănătate la ea, nici buletinul. A vrut să-l întrebe dacă se poate întoarce acasă, dar ambulanţa era deja pe drum.
A ajuns după-masa, cu degetul bandajat, o droaie de hârtii şi o reţetă pentru calmante. Mai mult decât obosită, era furioasă pe neputinţa ei. Vina şi ruşinea o mâncau pe dinăuntru, în special în mijlocul pieptului. Stomacul chiorăia, şlapul drept era rupt şi a parcurs tot drumul desculţă, căpătând răni în tălpi. Nu ştia, dar ultimii cincizeci-șaizeci de paşi lăsaţi în urmă erau sângerânzi. Nu avea cheile la ea, aşa că a sunat la interfon un număr oarecare. N-a răspuns nimeni. A încercat alt număr. Nimic. A încercat alt număr. O bătrânică a întrebat-o ce vrea şi ea a dat să-i spună cum o cheamă, că e vecina de la cinci, că şi-a uitat cheile, dar uşa s-a deschis cu mult înainte să apuce să-şi termine monologul.
Primul pas pe cimentul din bloc a scuturat viaţa din ea. A alunecat pe sângele acumulat, fiind trântită fără milă pe cel puţin două pete largi şi maronii. Lovitura produsă de corpul ei plesnindu-se de ciment aproape că n-a scos niciun sunet, doar ceva ce se voia a ţipăt a încercat să iasă din gâtul ei, dar n-a trecut de dinţi. Lată pe jos, a privit becul led aprins deasupra ei până când acesta s-a stins. Cu un oftat titanic, s-a ridicat în fund şi mai apoi în genunchi. Îi venea să plângă. Hârtiile erau împrăştiate în jurul ei. A luat cele mai apropiate foi şi a început să-şi şteargă sângele de pe tălpi. O baltă de îngheţată topită lenevea în apropierea primei trepte. Un tunet s-a auzit din primul apartament de pe dreapta, urmat de o zguduitură ce părea că a surprins întregul bloc. Prima oară s-a gândit că e cutremur, dar când a auzit ţipetele venind din apartament, şi-a dat seama că fusese înăuntru cu câteva ore înainte. Vecina ei, mai isterică decât înainte, a ieşit în fugă din apartament. Tavanul, de fapt, podeaua ei din baie, se prăbuşise. Vecina, în încercarea de a se depărta de locul dezastrului, a alunecat pe îngheţata topită şi a fost trimisă la rându-i la podea, pierzându-şi imediat cunoştinţa. O baltă de sânge începu să se formeze sub capul ei.
Oamenii au început să iasă din apartamente şi să se strângă în jurul lor. Neştiind ce să mai facă, cum să mai scape, de ce a ajuns în poziţia aia, s-a făcut că leşină şi nu s-a mai mişcat până când n-a fost dusă pe targă înapoi în ambulanţă.
Imaginea reprezentativă: Julius Drost
Vera Popa
Proud of you, Denisa Ștefan! 😘