Fricile cu care nu ne naștem #2

(E.M. Arion)

[…] Frica era singurul lucru real. Mă simțeam ca atunci când mi se prelinge o picătură de apă pe mână în jos până la cot. Toți oamenii mureau! Și se puteau întoarce sau nici măcar nu plecau cu adevărat, deși se știa că sunt morți. Am fost acasă la D. El era mort și întors. Nu vorbea prea mult, dar în rest era la fel. Chiar conducea. În grădina lui, fiecare măr și vișin era decorat cu câte un mort. Vorbea despre ei și le spunea: Spânzurații mei. Aveau ațele trecute de mai multe ori în jurul gâtului ca spânzuratul pe care-l cobori în damigeana de vișinată. (…)

Pentru a citi tot articolul dă click aici.