Fugă în noapte

Keegan conducea aşa cum era obişnuit: repede. Nu ne aflam pe autostradă, ci pe un drum forestier, plin de bolovani, hârtoape, buturugi. Dar ne grăbeam. Ceilalţi ajunseseră deja pe insulă, eram ultimii rămaşi pe continent sau, cum spunea Keegan, pe teritoriul inamic.

La un hop, am aruncat o privire spre rucsacul de pe bancheta din spate – se răsturnase, cumva? Înăuntru înghesuisem nişte cărţi, printre care Mândrie şi Prejudecată, câteva fotografii dintr-o vreme în care mai ştiam să zâmbesc fericită, plasa de prins vise a şamanilor indieni rămasă de la mama, două bilete de intrare la film, un reportofon împrumutat. Cei de la care le aveam nu mai erau pe lume, însă erau mereu cu mine, oriunde, oricând – chiar dacă aş fi vrut, nu puteam să îi uit. De ce simţisem nevoia unor simboluri concrete, materiale? Poate fiindcă oamenii sunt o specie masochistă, le place să îşi zgândere rănile sufletului. Riscasem trecând pe la apartament, însă Keegan n-a comentat, aşteptându-mă în stradă până când am ieşit cu rucsacul-urnă, plin cu cenuşa amintirilor.

Începea să se întunece. Ar fi trebuit să fim demult la debarcader, iar Keegan a apăsat acceleraţia, făcând slalom printre pietroaie, cioturi şi rădăcini. De o parte şi de alta a drumului copacii se îndesiseră, mergeam pe sub un tunel de crengi de un verde tot mai închis, până când a devenit negru.

Zdruncinătura, neaşteptată, m-a aruncat înainte; dacă nu aveam centura, aş fi dat cu capul în parbriz. Ne izbiserăm de vreun obstacol sau Keegan pusese o frână bruscă?

Nu a aprins farurile. Am coborât amândoi cu lanternele în mână, scrutând întunericul. La nici un metru de botul maşinii, trunchiul unui arbore bloca trecerea. Nu era o ambuscadă a celor de care fugeam, doar un copac doborât de furtună sau atât de bătrân încât, putred şi găunos pe dinăuntru, se prăbuşise de-a curmezişul drumului. Era imposibil să îl ocolim şi am închis o clipă ochii, de parcă aşa l-aş fi putut face să dispară.

– Oricum ni se termina motorina peste… şapte minute, m-a consolat Keeghan.

La una dintre hurducături se fisurase o ţeavă pe sub maşină; abia acum vedeam dâra de lichid vâscos pe care Land Roverul o lăsase în urmă.

– Şi canistra de rezervă?

– Goală. N-am avut timp să trec pe la benzinărie.

Fiindcă ne-am dus după afurisitul de rucsac. Nu mi-a spus-o, nici măcar nu a gândit-o. Aşa era Keegan; căuta soluţii, nu culpabili.

– Ştiu o scurtătură prin pădure, spre Ostrovul Lupilor. Ia-o spre est.

L-am ascultat, pornind printre desişurile din dreapta drumului, furioasă pe mine, pe lume. După câţiva paşi, m-am oprit: Keegan nu venea?

Scotocea prin portbagajul maşinii, apoi a deschis portiera din spate. Când m-a ajuns, avea pe un umăr rucsacul, pe celălalt carabina Remington şi un pistol cu ţeava scurtă, parcă retezată. Mi-a întins ce îmi aparţinea.

– Mai târziu, te hotărăşti dacă îl păstrezi sau îl arunci. Acum însă, îl cari.

Am acceptat penitenţa fără un murmur. Keegan o luase înainte şi îi vedeam fascicolul lanternei plutind peste tufişuri ca un licurici uriaş. Nu mă pasionează drumeţiile prin pădure, mai ales cele nocturne. Până la Ostrovul Lupilor era vreo oră de mers printre grohotişuri, scaieţi, tufe urzicătoare sau ţepoase. Măcar îmi luasem cizmele, blugii, un pulover cu glugă. Putea fi şi mai rău…

Ceva umed mi-a lunecat pe obraz: o picătură de apă. Apoi a venit alta şi altele, tot mai dese, până ce nu a mai fost decât o revărsare continuă dintr-o găleată cât cerul. La început, coroanele copacilor ne-au apărat de şuvoaie; curând însă, au ajuns nişte umbrele găurite, pe care rafalele de vânt le răsuceau, le întorceau pe dos. Nu era ploaie, ci deluviu. Apa îmi intra în ochi, în nări – cred că respiram prin urechile transformate în branhii.

Keegan mă aştepta în beznă. I se stricase lanterna? Mi-a făcut semn să o sting pe a mea şi să rămân neclintită. La ce se uita? La nimic. Ţinea ochii închişi, ascultând. Ce? Nu auzeam decât picăturile lovindu-se de trunchiuri, de pietre, de…

Şi-atunci am simţit intrarea.

Keegan a ajuns primul; i-am văzut dispărând întâi umerii, apoi restul, ca într-o gaură neagră. L-am urmat fără să ezit în grota-vizuină, unde nu mai intrase apă de la glaciaţiunea Würm. Foştii locatari – urşi, lupi – nu erau acasă. Iar pe jos am găsit lemne, crenguţe, grămezi de muşchi, toate uscate!

Două minute mai târziu flăcările ardeau înalte, iar eu îi mulţumeam în gând lui Prometeu, care dăruise oamenilor o invenţie atât de utilă, şi lui Keegan, care nu rămânea niciodată fără chibrituri, fiindcă n-avea nevoie − focul îl cunoştea, îl asculta.

Hainele atârnau pe mine grele, mustind de apă şi nu ştiam cum să le scot mai repede.

Dincolo de flăcări, Keegan făcea acelaşi lucru. Începuse prin a-şi azvârli cizmele, cămaşa, rămânând în pantaloni. Eu eram în sutien şi în blugi când ne-am oprit amândoi, de parcă ne-am fi înţeles. Keegan s-a lăsat în genunchi, întinzând mâinile spre văpăile care i-au lins degetele, ca o hidră de foc ce îşi recunoştea stăpânul.

Nu îl mai văzusem… aşa.

Deşi arăta ca un zeu grec, Keegan Thorson se potrivea perfect în Pantheonul Nordului: un urmaş al lui Odin emanând forţă, însă fără masivitate şi o energie echilibrată. Iar câteodată, răceală.

Prima oară când ne întâlnisem din întâmplare, mă privise detaşat, indiferent. Nu eram obişnuită cu o asemenea reacţie din partea sexului opus. Crezusem chiar… Însă Keegan nu vedea în alţi bărbaţi decât camarazi de arme sau inamici – acum îl cunoşteam destul ca să înţeleg asta. Şi mai ştiam că fuseseră destule femei în viaţa lui, poate chiar o mare iubire. Ori poate…

Trebuia să aflu. Devenise deodată foarte important.

Focul era singurul obstacol dintre noi. Nu l-am ocolit. Am trecut peste, fără ca flăcările să mă atingă. Surprins, Keegan a sărit în picioare, dându-se un pas înapoi.

Reuşisem să îl impresionez?

Am rămas nemişcaţi, la o răsuflare distanţă, privindu-ne. O mie de gânduri îi treceau prin minte, însă nu reuşeam să prind niciunul. În privirea lui apăruse confuzie, aşteptare; era şi dorinţă, interes, dar altfel decât mă obişnuisem să văd ochii bărbaţilor.

M-am ridicat pe vârfuri şi mi-am lipit buzele de ale lui. Mi-a răspuns la sărut – firesc, instinctiv. Apoi m-a prins de umeri îndepărtându-mă cu ce speram a fi o undă de regret.

– Lorena este cea pe care o vrei.

A spus-o fără nicio intonaţie. Afirma o realitate, atât.

L-am privit în ochi:

– Nu în noaptea asta.

Şi era adevărat. Nu puteam fi cu Lorena până când… Trebuia să redevin eu însămi, cea dinainte de Denton Quin.

Abia în clipa aceea am înţeles ce voiam – de la el, de la mine. Îi ceream să îmi vindece sufletul, să extirpe pentru totdeauna amintirea ca o rană cangrenată ce continua să sângereze, fără să mă ucidă şi fără să mă lase să trăiesc. Voiam să uit atingerile care mă pângăriseră, să nu îmi mai bântuie nopţile, să pot închide ochii aşteptând şi altceva decât coşmaruri. Nu era de ajuns că îl ucisesem pe monstrul Quin. Trebuia să mi-l şterg din minte – definitiv, total.

Iar pentru asta…

Mi-am înălţat capul, iar buzele ni s-au reîntâlnit. Nu a mai fost un sărut între prieteni, ci… Putea să fie şi aşa? Căldură, tandreţe, atingeri care îmi trezeau senzaţii neîncercate până atunci: plăcere, nevoia de mai mult.

Pe undeva, cumva, am pierdut controlul realităţii. M-am pomenit culcată pe nisip, în timp ce bărbatul care avea să mă readucă la viaţă îmi săruta pleoapele.

Lorena, mi-am amintit. Ea era destinaţia, locul unde trebuia să ajung. Keegan era drumul.

Şi m-am pierdut în călătorie.

---

Imaginea reprezentativă: Hofmann Natalia

---