Gardul
Domne, eu v-am spus și data trecută când ați venit. Nu vreau să fiu martor la niciun proces! M-am săturat de certuri și de-alte celea de felul ăsta! Mai ales că la mijloc sunt două muieri. Două babe absolute pe care nici ăl cu coarne nu le agreează. Ce să vă spun eu? N-ați auzit ce s-a-ntâmplat? Așa-i când îți pui mintea cu două zălude fără treabă. Că de-aia. Că n-au ce face toată ziua. Se plictisesc, domne. Se trezesc, își fac nevoile, mănâncă, se odihnesc, iar nevoi, iar mâncare, iar odihnă, cică somnul de frumusețe, ptiu, iar mâncare, că bagă-n ele ca-n niște balene, iar odihnă și nevoi, plus bârfa aferentă. Atâta știu să facă babele. Cum care babe? Da’ n-ați venit pentru treaba cu gardu’? Păi vedeți? La mijloc sunt babele. Că-ntre ele urmează să se-nalțe gardu’, dac-o fi gata cândva, cine știe? Păi una este coana Artemizia Vergeanu. Da, nume sonor, aveți dreptate. Da’ nu-i tot. Mai are câteva, de la toți tații vitregi pe care i-a avut. Plus două, trei prenume. Ce căsătorie, domne? Asta? Da’ cine naiba s-o fi luat? O fi arătat ea cumva, cândva, nu zic, acuma, însă, arată ca o paiață. Da’ la fire și la suflet cred c-a fost la fel de când e pe lume, rece, distantă, singuratică, afurisită, domne. Păi are la vreo nouăzeci. Pe bune! Da, aia-i casa. De ce-s becurile aprinse ziua? Păi așa-s mereu, fie că-i zi sau noapte. E plină casa de ele. Așa le lasă baba. Zice că i-e urât. Și ziua. Nu, nu stă singură. Are două servitoare și se plânge, zic ele, când mai scapă de gura ei și mai ies la aer să respire, se plânge, baba, c-ar mai vrea două, trei, da, servitoare, cum ziceam, că are casă mare și n-are cine… De unde să știu eu de unde are bani? Ei, gura lumii, știți cum e. Face tot felul de presupuneri. Da’ nimeni nu știe nimic, nici măcar servitoarele, care-s toată ziua pe-acolo. O fi baba nebună, da’ proastă nu-i, să le spună ce și cum. Așa că… Cealaltă parte? Naiba știe care-i reclamanta. Că amândouă-s la fel de… Cealaltă este Păpușica Ionache. Tot nouăzeci și-oleacă. Sămânță rezistentă, domne. O muiere zdravănă, înaltă cât o paparudă, cu ochii de un maro-portocaliu, parcă-s doi sori și cu păru mov. Doamne iartă-mă! Și asta stă toată ziua în casă, tolănită, ca și cealaltă, și pusă pe scandal. Iese rar, da’ și când iese e toată mâzgălită, ea zice că-i fardată, da’ vă zic eu că parcă-i… Doamne iartă-mă! Mie-mi aduce aminte de păpușile alea de porțelan, alea chinezești vopsite în culori tari. Are o față de mort, nu zâmbește niciodată. Păi cu cine păcatele mele să vorbească? Că toată lumea o ocolește. Atâta-ți trebuie să intri în raza ei vizuală și să te ia la ochi. Atunci să-ți auzi blesteme și înjurături nemaiauzite. Că să-ți facă ăla așa, că să te ducă celălalt unde n-a mai fost nimeni, că să te calce, că să-ți bată și cîte și mai câte, că te crucești ascultând-o. Are o voce groasă, răgușită, de zici că a fumat la greu toată viața. Cealaltă, în schimb, madama Artemizia, are o voce de fetiță mofturoasă, vorbește pe nas, pițigăiat și se alintă, uite-așa se leagănă de pe un picior pe altul când vorbește, ca o rață. Ce mai? Când se ceartă astea două, îți trebuie neapărat bilete în rându-ntâi, ca să poți vedea și auzi ca lumea. Dacă ești mai în spate, le auzi, cum să nu, da’ nu le înțelegi bine, că n-au dinți și vorbesc ca-n pungă.
Păi ce să vă mai zic, domne? De la ce s-au luat? De la gard, cum ziceam. Păi, da. Că nu vor să se mai vadă. Așa că s-au hotărât să ridice un gard mai înalt și mai solid între gospodării. Da’ n-au reușit să se-nțeleagă la preț, care cât plătește. Don’șoara Artemizia a lucrat ca barmaniță la un restaurant și lumea vorbește vrute și nevrute. Cum o fi fost, cum n-o fi fost, și-a pus deoparte destui bani, bașca pensia, bașca moștenirea de la părinți, că n-a avut frați. A avut, în schimb, pământ de vânzare, așa că n-are a se plânge. Astalaltă, madama Păpușica, a fost laborantă la o exploatare minieră. A câștigat bine, are pensie bună, zice poștașul. Nu, n-au copii, nici una, nici cealaltă. Cum ziceam, trai nineacă în lumea asta și, după ele, potopu’. Păi sigur că s-a început munca la gard. Au venit meșteri, au făcut măsurători, au săpat un șanț, au turnat beton și-au pus țevile pentru stălpi. Apoi, s-au oprit, din cauza banilor. Păi dacă babele se-ndemnau la plătit… Să tot fie vreo jumate de an de când a-nceput treaba. Și, de curând, auzirăm de proces. Babele și-au luat avocați de soi, își scot țoalele de la naftalină, se gătesc, se rujează strident, cum le stă bine unor babe de teapa lor, și pornește fiecare spre mașina avocatului aferent. Lasă în urmă, de fiecare dată, un miros greu de naftalină puturoasă, pe care nu-mi pot imagina cum îl înghit avocații. Cu siguranță mai greu decât toate insultele pe care le aud din gurile-pungă ale clientelor. Da’ ce nu face omu’ pentru bani? Cam asta-i cu gardu’ babelor. Și când te gândești că le va costa mai mult procesu’ decât gardu’ ăsta amărât! Da’ știți care-i partea cea mai haioasă din toată treaba asta? Că cele două dușmance au fost cândva, în tinerețile lor, prietene bune, domne! Surori de cruce, cum se obișnuia, mai de mult. Se confesau, și-au mai împărțit, zice lumea, și niște iubiți. Acu se scuipă de-o parte și de alta a scheletului. Cum care schelet? De gard, domne, nu v-am spus că-i numai pe sfert făcut? Ce ți-e și cu viața asta! De unde pleci și unde ajungi! Uite-așa cu gardu’.
Imagine reprezentativă: Soheil Arbabi
Leave a comment