Guns N’ Roses, We’re F’N’ Back! Tour 2023
București, Arena Națională, Iulie 2023
Nu eram omul concertelor. Muzica live, de regulă mai proastă decât cea înregistrată, alăturarea dezordonată a necuprinderii umane, artiști care s-au îndepărtat cu bună știință de manifestarea autentică a entertainerului, a omului care, preț de câteva ore, te transpune pe nesimțite în universul sinestezic complex al muzicii sale, toate acestea se contopeau într-o respingere categorică a pătrunderii în materializarea unor astfel de evenimente. În schimb, priveam cu încântare numeroase înregistrări ale concertelor Queen, Michael Jackson, Prince, Guns N’ Roses, Depeche Mode din anii ’80-’90 și mă imaginam fredonând cu entuziasm și cu admirație fiecare vers care aducea publicul într-o stare de delir colectiv și care transforma întrega experiență într-o dependență de muzica de calitate. Mi se părea că o astfel de trăire nu ar putea fi egalată în contemporaneitate.
Poate nostalgia m-a determinat să merg la concertul Guns N’ Roses, poate teama că, odată cu dispariția marilor legende ale muzicii mileniului trecut, va dispărea și arta spectacolului muzical, arta interacțiunii genuine cu publicul, impresionabilitatea omului de rând în fața măreției unei lumi de neatins, însă, totuși, accesibile și memorabile. Poate dorul de un spațiu al meu în mijlocul unui spațiu colectiv, de un dialog irepetabil, simbolic și de neuitat, particularizat de asimilarea individuală și conectat la suflul versurilor reunite într-un singur glas, care îți va reverbera în amintire pentru tot restul vieții. Poate curiozitatea, poate nerăbdarea unui vis împlinit, poate gândul că, dacă nu va fi acum, nu va fi niciodată, poate admirația pentru o trupă cu putere creatoare inimaginabilă, care refuză să trăiască din gloria tinereții și a primului album, poate timpul, ce răpește oameni pe care-i credeai eterni.
Motivul pălește în fața splendorii unui spectacol pe care l-am părăsit cu lacrimi în ochi, care mi-aș fi dorit să nu se mai termine și pe care aș fi vrut să îl pot arăta lumii întregi cu fiecare vibrație a corzilor și a notelor înalte ce compleșeau și cutremurau arena. Spațiul neîncăpător a prins viață printre acordurile febrile ale fostului chitarist de la Motörhead, Phil Campbell, care s-a prezentat în deschidere cu cel mai recent proiect al său, „The Bastard Sons”, în anticiparea celui de-al treilea album, Kings Of The Asylum, care va fi dezvăluit publicului chiar în sezonul curent. Începând cu ora 20, ora la care Guns N’ Roses au pășit pe scenă, preț de peste trei ore, timpul a părut să uite de propria scurgere și să ne cuprindă într-o înlănțuire a sunetelor de-a dreptul nebunească și exaltantă, într-o zguduire a tuturor experiențelor anterioare, lăsându-ne, de multe ori, cu respirația tăiată ca pentru a nu tulbura ritmul amețitor al bine-cunoscutelor melodii.
Oameni de toate vârstele au continuat să inunde spațiul devenit neîncăpător o bună bucată de timp după prima notă, ca un furnicar nesfârșit atras de revărsarea irezistibilă. Rând pe rând, aerul a fremătat la o selecție atent încropită de aproximativ 30 de cântece emblematice care au luat naștere în perioade și pe albume diferite, precum „It’s so easy”, care a pus capăt așteptării, ridicând vocile la unison într-o exclamație de surpriză și de ardoare și antrenând trupurile într-o simțire deplină a muzicii. Priveai în jur și zâmbete largi luminau chipurile, înfruntând arșița care nu se lăsa dusă și potolind setea cu întârziere, căci surprindeai hipnotizat cele două ecrane uriașe pe care Axl Rose străbătea scena de la un capăt la celălalt, construind o compoziție închegată, în acord cu energia vibrantă de odinioară, descriind ample circumvoluțiuni în jurul axei nevăzute a scenei și realizând o conexiune neforțată cu colegii de trupă. Notele înalte se pierdeau în oportune intervenții de chitară fie solo, fie într-o împletire instrumentală excepțională a celor trei chitariști: Slash, Duff McKagan și Richard Fortus, pe care Frank Ferrer (percuționist) și Melissa Reese (sintetizator) le întregeau într-o unitate fără cusur. „Rocket Queen”, „You Could Be Mine”, „Estranged”, „Patience”, „Locomotive”, „Pretty Tied Up”, „Bad Obsession” ș.a. s-au succedat într-o angrenare inevitabilă a publicului, care și-a făcut auzită vocea cu fiecare vers scurs din amplificatoare și a înmărmurit la solourile și riffurile amețitoare și fascinante ale extraordinarului Slash, considerat a fi unul dintre cei mai buni chitariști din istorie. Numele său a fost strigat cu emoție, zarva se întețea cu fiecare atingere a corzilor și schimbare a chitarelor, cu fiecare pas făcut în față și cu fiecare preluare a prim-planului, cu fiecare salt care te îndemna să nu stai locului, să te contopești cu muzica.
Printre melodiile care au încântat publicul s-au numărat și o serie de coveruri ale unor melodii celebre, care au ridicat entuziasmul publicului către o descărcare emoțională greu de descris și au confirmat maleabilitatea intuită a unor mari muzicieni: „Knockin’ on Heaven’s Door” (Bob Dylan), „Slither” (Velvet Revolver), „Live and Let Die” (Wings), „Down on the Farm” (UK Stubs), „T.V. Eye” (The Stooges) și „Wichita Lineman” (Jimmy Webb). Chitaristul Slash a captivat audiența în mod iremediabil cu soloul de chitară de aproximativ 9-10 minute, devenind una cu instrumentul, o incontestabilă adeverire a măiestriei sale, și a transformat experiența mărturiei într-un moment audiovizual de excepție, de necrezut, de nereprodus, care s-a încheiat în uralele asurzitoare, insuficiente și nesfârșite ale publicului. Slash devenise favoritul audienței. „Sweet Child o’ Mine” și „November Rain” s-au numărat printre cele mai așteptate melodii ale serii, un întreg stadion cântând la unison, cu o emoție greu de exprimat în cuvinte dacă nu ai fost martorul ei, vers după vers, cu ochii în lacrimi, larg deschiși sau închiși, nehotărându-se asupra amplificării intensității unor secvențe muzicale care nu vor fi uitate prea curând.
Aplaudați cu frenezie și rechemați pe scenă de câteva ori, membrii trupei nu au ezitat să își arate respectul și aprecierea pentru publicul recunoscător, interpretând melodie după melodie, târziu în noapte, cu aceeași energie molipsitoare, în care publicul, năucit, s-a scufundat cu lăcomie, și încheind cu îndrăgitele „Don’t Cry” și „Paradise City”. Guns N’ Roses au depășit așteptările, au adus laolaltă generații diferite care au vibrat pe aceeași frecvență muzicală, au dovedit că marii muzicieni nu pier în gloria anilor tinereții, iar muzica de calitate depășește bariere spațio-temporale, creând un canal de comunicare universal. Guns N’ Roses au triumfat.
Imaginea reprezentativă: Roxana Ilie
Leave a comment