Guzanja

(Simona Poclid)

-fragment-

În lume nu-i frumos, nu-i rău, nu-i greu, dar ce pot spune eu? Mă îndrăgostesc ca orice om și iubesc pentru totdeauna. Iubita mea, straturi de pământ, de Cer, de ape, aer și foc, cu părul moale și sânul tare, m-a așteptat neîncetat; curată, neprihănită, ca un copil care într-o zi, plecând de
acasă, nu se mai întoarce niciodată, nu mai învață nimic, se ascunde pe câmp, printre animale, mănâncă iarbă, se scaldă-n bălți, bea rouă din trunchiurile copacilor tăiați. Iubita mea, cum alta nu-i, e oarbă, surdă, mută, șchioapă; și-a pierdut vederea într-o zi, uitându-se la nori, părându-i-se că Cerul se deschide, a vrut să-l întâmpine cum se cuvine pe Dumnezeu și și-a scos ochii, dorind să-l vadă cu inima; și-a pierdut auzul într-o noapte când, visând un Înger, acesta i-a strigat: „Deschideți urechea către Dumnezeu.” A doua zi și-a smuls timpanul și a stat între cele patru vânturi, ca-n urechi să-i încapă toată lumea; și-a pierdut glasul la amiază când, știind că lângă ea veniseră ispite de sub pământ, și-a astupat
gura cu frunze pe moarte; și-a pierdut mersul când, întorcându-se într-o zi Iisus pe Pământ, din prea mult dor, se înțelege, era țintuit într-o roabă pe care o căra un câine; cum să merg eu când Fiul lui Dumnezeu este schilod, s-a întrebat și și-a rupt singură oasele. Iubita mea, cum alta nu-i, trăiește în pădure. Cunoaște copacii, îi crește, îi alăptează, pune aripi păsărilor moarte și le trimite înapoi în aer; pe pieptul ei se odihnesc urșii și pe
obraji se scaldă goi toporași; n-au nicio rușine smintiții, trupurile lor goale se dezmiardă sub Soare și sfârșesc plângând de bucurie. (…)

---

Pentru a citi tot articolul dă click aici.

---