[Himenul portocalei] și [Văcuță]

Himenul portocalei

Mama îmi aduce portocale la spital, și de Crăciun.

De obicei, de Crăciun, sunt în spital.

Stau în burta ta.

Soarele apune singur,

sub picioarele noastre grase, încâlcite de alge marine.

Mâna pe genunchiul meu, ca formă de sprijin,

coasta a dispărut – ai folosit-o tu pentru ciorbă.

Îți mușc falanga mare de la picior, ca un bebeluș

care mușcă din sfârcurile mamei, cu brutalitate.

Himenul cald, încă intact.

Ușile trenului se vor închide la loc

până ajung la vagonul potrivit.

De curiozitate, mă logodesc cu tine

și aștept momentul să mă fac mică,

să-mi rămână verigheta mare,

să mă tolănesc pe covorul rudelor,

să deschid toate ușile de la dulapurile

la care ajung.

Soarele apus

sub hainele noastre ude, care stau atârnate pe sfoară,

emană feromoni și alte endorfine tari

din corpul lor zbârcit ca o rădăcină.

Limbile se încrucișează între buzele noastre

ca o nucușoară scoasă din frigider.

Soarele, singur, e la a cincisprezecea țigară

și așteptă să-i deschidă cineva ușa trenului,

să-l ajute cu bagajul emoțional acumulat

în ultimii 4,6 miliarde de ani.

Nervurile soarelui se umplu singure cu sânge

ca un himen rupt de o bicicletă. 

O naștere lotus –

când un făt se naște, medicii taie imediat

mama / cordonul ombilical,

în schimb bebelușul rămâne conectat

chiar și după naștere, de placentă.

Mai bine rămân în spital

și mănânc portocale,

sau stau în burta ta

și tu mănânci portocale.

Burta ta devine o gară, copilul cuiva, fără nume și fără telefon.

Îți decojesc pielea aspră de pe burtă

cum îți iau toate firele de păr de pe spate cu o pensetă.

Mă așez în lichidul zemos și stăm amândoi

ca două portocale siameze, intacte.

---

Văcuță

Sunt un epiteliu lung care chiorăie după o îmbrățișare

și care înconjoară leneșul tău de pluș.

Brațele mele scurte, pline de vânătăi,

țin mai mult, o funcție convexă.

Te lovești de orice loc, ca semn că ai fost acolo 

și acolo te-a simțit și pe tine.

Marginea unei prăpastii, unde ne luăm micul-dejun dimineața,

și tu speri să apară un podcast cu un dialog

între celebrii sportivi ai lumii. Eu aștept obraznică pe scaun,

îmi pun picioarele sub coapse ca un copil cu hiperflexibilitate. 

Mănânc cereale maro cu lapte procesat și dau skip la introducere.

Am dezvoltat o sensibilitate aparte pentru desenele animate

și să-mi caut în fiecare episod un prieten.

Mă gândeam cum ar fi să locuiesc la munte, să-mi spăl rufele

la mână cu săpun solid de casă, să avem o văcuță pitică și grasă,

cu ochi rotunzi și cu genele lungi, să-mi facă vânt ca un evantai.

Nu-ți mărturisesc gândul ăsta. Nu se va întâmpla asta niciodată. 

Mă mulțumesc cu leneșul tău de pluș și cu podcasturile,

așa că îmi pui un leucoplast inscripționat cu hello kitty

peste-o vânătaie, și o pupi cu dinții, un sărut sofisticat.

Sistemul meu e simplu: am nevoie de iubire și de mai multă iubire.

Iubire pe care mama nu a fost capabilă să o transmită

și nici mama ei și nici eu nu voi fi capabilă după

cercetările ereditare.

---