Iluzia realității
Iluzia realității se desfășoară ca un covor nesfârșit dinaintea ochilor mei. Mă chinui să privesc printre lacrimile uscate lumea din jur, pe care o simt mai lipsită de sens decât coșmarul lăsat în urmă. Se făcea că îmi creștea în piept, chiar lângă inimă, ceva necurat, care amenința să preia controlul asupra corpului meu. O a doua inimă – neagră, hidoasă, care începea să bată tot mai tare, făcând sângele să-mi gonească prin artere și vene, să-mi forțeze capilarele până când obrazul mi se îmbujora, iar pielea-mi devenea fină și netedă. Chipul meu întinerea, trupul îmi redevenea zvelt ca în tinerețe, dar știam, în visul meu, că toate astea erau doar o iluzie, o amăgire. Știam, și cu toate astea mă bucuram de ce vedeam și ce simțeam, adoram noua mea inimă necurată, care creștea atât de mult că se lovea dureros de coșul pieptului.
Cu fiecare bătaie nefirească, ea devenea mai puternică și se izbea nebunește de oasele mele fragile, căutând să-și facă loc, să distrugă tot ce-i stătea în cale. Se mai făcea, în visul meu, că, înnebunită de durere, am luat un cuțit și mi-am scos inima neagră din piept – o bucată de carne încă pulsând de viață, de toată viața pe care o storsese din mine. Iar în locul în care crescuse era acum un gol atât de mare că puteam privi prin corpul meu ca printr-un recipient deșertat. Și golul acela sângera și durea cumplit, deși nu mai era nimic acolo care să sângereze și să doară, doar o amintire sau, mai curând, iluzia unei amintiri ori poate amintirea unei iluzii. Sunt înconjurată de un întuneric dens, care mă sufocă, iar în mijlocul lui, venind de undeva de sus, văd o ispititoare rază de lumină. Vreau să mă îndrept într-acolo, dar trupul nu mă mai ascultă, pentru că sângele meu nu mai gonește prin artere și vene și nimic nu-mi mai suprasolicită capilarele. Nu mă pot mișca. Ridic pleoapele, iar iluzia realității se desfășoară ca un covor nesfârșit dinaintea ochilor mei.
Nanna zâmbi și puse în sertarul biroului hârtia pe care își așternuse visul. Făcea asta deseori, coșmarurile o ajutau să creeze povești intense, o inspirau să conceapă experiențe ieșite din comun, la care alți Creativi nu s-ar fi gândit niciodată. Privi pe fereastră spre uriașul turn care adăpostea Sediul Creativilor și care străpungea norii cu vârful lui ca o săgeată. În clipa următoare, o tulbură un gând care îi dădea deseori târcoale, ieșind când se aștepta mai puțin din întunericul minții ei: dacă toate astea, tot ce trăia zi de zi sub cupola protectoare din Audamar era de fapt doar o iluzie, o poveste ingenioasă creată de un Creativ cu o imaginație mult mai bogată decât a ei? Dacă ar fi doar o experiență virtuală atât de bine concepută încât jucătorii care iau parte la ea nici nu realizează asta și nu pot ieși din joc până la finalul inevitabil, stabilit de creator?
Clătină ușor din cap, ca și când ar fi vrut să alunge acea idee absurdă, și, pe măsură ce-și mișca privirea dintr-o parte în alta, observă ceva ce ar fi trebuit să fie imposibil – turnul Creativilor și celelalte clădiri din depărtare se aplecau încet spre direcția în care ea își îndrepta capul. Treptat, toate construcțiile începură să se încline într-o parte, sprijinindu-se unele în altele ca niște piese de domino împinse discret de o mână invizibilă.
Încremeni. Nu mai putea să respire, să vorbească, să se întrebe măcar cum de era posibil așa ceva. Stătea pur și simplu acolo, în dreptul ferestrei, și privea sufocată de spaimă cum perfecta metropolă Audamar se descompunea sub ochii ei. Transpirații reci îi scăldau corpul. Închise ochii, amețită și îngrozită de spectacolul aberant ce se desfășura dinaintea ei, iar când îi redeschise, nu mai văzu decât cerul deasupra, cu resturi de nori negri ce se retrăgeau spre orizont.
Cu greu, se ridică în picioare. Nu-și amintea să fi leșinat, dar probabil că asta se întâmplase și avusese acel vis ciudat, halucinație sau ce o fi fost. Realiză că virga se îndepărtase, nu însă și pericolul. Rămăsese singură în deșert, în afara orașului, și nu mai avea suficient oxigen, știa foarte bine asta. Era din ce în ce mai confuză și amețită, probabil mai avea doar câteva minute de aer în cască. Se mira că nu suna alarma costumului ca s-o avertizeze, știa că dezactivase sistemul de alertă în transportor, dar că îl reactivase de îndată ce pornise în explorare. Sau poate că… Brusc, realiză ce se întâmplase și activă imediat panoul de control, dar țiuitul puternic, ce indica o afectare severă a semnelor vitale, o făcu să tresară și să-l oprească repede la loc. Oricum era prea târziu, nu îi mai folosea la nimic să poată fi localizată, transportoarele reveniseră de mult în Audamar și n-aveau să se mai întoarcă după ea.
Acel zgomot ciudat, ca un huruit, îi atrase din nou atenția. Din depărtare, din pustiul de necuprins, ceva se apropia rapid de ea. În scurt timp, un vehicul cu formă bizară și roți masive, cum mai văzuse doar în Muzeul Tehnologiilor, se opri la doar câțiva metri distanță. Se strădui să-și păstreze calmul, iar când partea din față a mașinii se deschise și văzu înăuntru un bărbat, își regăsi speranța. Îi zâmbi și se apropie timid de el, bucuroasă că nu întâlnise un android – i-ar fi fost mult mai greu să-i explice unui robot tot incidentul acela nefericit. Se întreba ce profesie avea bărbatul acela, din moment ce costumul lui de protecție nu semăna cu vreunul cunoscut, iar mijlocul de transport părea realizat după fotografii de epocă din muzeul pe care îl vizitase cu plăcere în copilărie.
– Am avut o problemă la costum și am întârziat la transportor, îndrăzni ea cu o voce care trăda în același timp bucurie și teamă. Mă poți duce înapoi în Audamar?
– Vrei să te întorci în Audamar? se miră bărbatul, iar glasul îi răsună ciudat prin masca masivă, care îi ascundea aproape complet trăsăturile, asemeni celor folosite cu sute de ani în urmă, pe vremea războaielor chimice. N-am mai auzit așa ceva. Chiar dacă aș vrea să te ajut, n-aș avea cum. Eu n-am ce să caut acolo, făcu un semn disprețuitor spre cupola metropolei.
Nanna înlemni, realizând deodată că omul dinaintea ei era un străin, probabil unul dintre cei care tânjeau după resursele și tehnologia din Audamar și care nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru a le obține, după cum îi avertizau constant Protectorii. Speriată, se retrase câțiva pași, dând să fugă, dar se împiedică și căzu.
– Nu te speria! Am spus că nu te pot ajuta să ajungi înapoi în Audamar. Dar te pot ajuta altfel, de-asta sunt aici. Vino cu mine! întinse bărbatul mâna spre ea, încercând să-și îmblânzească puțin vocea, care suna gâjâit în spatele măștii.
Nanna nu mai reușea să se ridice în picioare, oricât se străduia. Era amețită și slăbită, iar emoțiile intense prin care trecuse în ultimele minute storseseră din ea și ultima fărâmă de energie. Nu mai avea oxigen, înțelegea asta, pentru că simțea nevoia să doarmă, iar vederea i se tulbura tot mai mult. Cu ultimele puteri, se târî pe coate, căutând să se îndepărteze de străin, deși nu știa unde ar fi putut să fugă, chiar dacă ar fi fost în stare să facă asta.
– Vino! insistă bărbatul, pe un ton mai ferm. Știu că ai rămas fără oxigen. Ești o Creativă, ți-am recunoscut costumul. Vouă vă dau cele mai ieftine modele, pe cele mai prost dotate.
Făcu o scurtă pauză, apoi continuă mai calm:
– Poți să-ți dai jos casca dacă vrei, ca să respiri. Aerul nu e toxic, nu te va ucide pe loc, dar e fierbinte ca într-un cuptor. Cu fiecare respirație, plămânii tăi se vor usca puțin câte puțin. Nu cred că vrei să mori așa. Ai noroc că am ajuns în ultima clipă, încă puțin dacă mai întârziam, ar fi fost prea târziu pentru tine.
Ultima imagine pe care o văzu Nanna înainte să-și piardă din nou conștiența a fost masca hidoasă a bărbatului aplecat asupra ei. Prin sticla groasă și închisă la culoare îi văzu buzele mișcându-se, dar urechile ei nu mai percepură niciun sunet. Când își reveni, se afla în interiorul ciudatei mașini, legată pe un scaun. Străinul îi scosese casca de la costum, iar acum, în mediul climatizat al vehiculului, putea respira în voie. Își reveni repede și încercă să se dezlege, dar nu știa cum să scoată legăturile acelea, care îi fixau corpul peste piept și deasupra coapselor.
– Sunt pentru siguranța ta. Imediat ce ajungem, ți le scot, nu-ți fie teamă! îi spuse el și porni vehiculul, care începu să se deplaseze cu zgomot și hurducături puternice peste solul plin de crevase.
– Unde… să ajungem?
– În orașul meu, răspunse bărbatul și își scoase la rândul său masca.
Era foarte tânăr, cu tenul nefiresc de alb și ochi albaștri, mijiți din cauza luminii puternice care îl deranja în lipsa vizorului fumuriu al măștii. Nu părea agresiv sau periculos, iar legarea de scaun era într-adevăr binevenită, se gândi Nanna, pentru că mașina se zdruncina zdravăn peste hârtoape și probabil s-ar fi lovit dacă nu ar fi stat imobilizată acolo. Era un mijloc de transport extrem de înapoiat și inconfortabil față de mașinile rapide și silențioase din Audamar, care se deplasau prin levitație electromagnetică.
Bărbatul îi zâmbi, iar acel surâs stângaci ascundea ceva. Cel puțin așa i se păru Nannei, care nu mai spunea nimic, încerca doar să-și dea seama ce avea de făcut mai departe, cum ar fi trebuit să se comporte în situația aceea de neconceput cu doar câteva ore în urmă.
Fragment din nuvela Ultima ploaie de pe Pământ.
Leave a comment