[Improvizează, cucoană!], [Cancere, dragostea mea!] și [Bărbatul în armură și virgina]
Improvizează, cucoană!
– nu am semnat nici un protocol, domnule!
și mâna ei frumoasă, cu încheietura parfumată și înnobilată cu un tatuaj celtic, se ridică brusc.
o priveam, foșnind cenușa din ultima urnă a iubitului ei. o strecuram printre degete, clepsidră.
venea oricând la ea: pe arșiță, cu măciulii de maci în mâini, morfina lui de toate zilele, pe vânt și ploaie, cu castane coapte în ziare de dimineață, pe zăpezi înnegrite de smog, cu un glob imens, roz pudrat.
ea își trăgea ciorapii, nu în ceruri, nu în palatele lui Ludwig cel nebun. în pod! la grajd, cu un bici de stăpână, mirosind a gaz și vodcă ieftină de la birtul lui Mătreață.
ea exista de două ori, în două existențe. eu o iubeam pe ea, el o iubea pe ea, noi doi în cele două existențe.
câteodată simțeam să-i spun:
– fă! nu găsești tu pe acolo o bomboană fondantă, un evantai din pene de struț, un pahar de cristal de Bohemia? doar așa, ca atitudine estetică.
și ea scormonea în lada de zestre a bunică-sii, rânjind, înjurând ca un birjar, atingând lucrurile ca o doamnă:
– privește, domnule, așa blazon: penajul ducelui, scăpat în decolteul bunicii! noi suntem neam de nobili!
și atunci, strângea într-un colț al camerei ei rotunde, spițele de aramă, făcându-și vânt, seducătoare!
eu am privit țărâna din ea, sacul din pâslă al scoarței cerebrale, Orientul Expres în care nu pășise vreodată, broboanele de sudoare urât mirositoare din împreunări.
el a privit dantela din ea, veștmântul lung, dansurile în sala de ospețe a Zeilor, carul tras de lebede la scara iatacului.
eu am scos-o din vis, el s-a adâncit în patul ei cu spada de lemn pătată de sânge.
eu îi frământ cenușa și strig:
– Improvizează, cucoană!
ea își numără copitele.
Cancere, dragostea mea!
de-ai veni tu despuiată până la gât, doar cu limba acoperită de buze pline, carnale, de-ai veni te-aș fugări până la os, ți-aș smulge o bucată din ceea ce ascunzi în spatele dinților, și ca pe un suflet – atâtea grame, atâtea zile – aș lăsa-o la macerat, sub stroboscoape imense. atunci, tu ai dansa în cămășile tale de noapte, învârtindu-te ca un derviș, ai saluta bărbații, cu ochii mari și negri, ai îmbrățișa copacii din cale, ei ți-ar pune la mâini brățări din scoarță lucioasă, ai mirosi a rășină și zahăr candel, iar din tine ar bea apă un însetat, s-ar hrăni un subnutrit, un nebun, fiara ta cea de toate zilele, fiara de interior, lentă, somnambulă, cu tomuri de cărți sub picioare pentru a zări sluțenia lumii și splendoarea ei, fiara cu striații adânci sub scalp, cea care crede că ți se poate tăia limba, nu pentru că ai furat bărbați, nu pentru că ai mințit femei, nu pentru că ai scos la lumină prunci nenăscuți, nu pentru că ai hohotit, ci pentru că trebuie să se deschidă un nou cinematograf. unde oamenii să te privească intens, să plângă, să judece, să ierte, să vină frumos împodobiți, cu flori din plastic roz, să te vadă și ei întinsă, cu ochii închiși, să spună că te-au cunoscut și ai un fiu de cincisprezece ani, să…
tu, vei zâmbi complice:
Cancere, dragostea mea!
Bărbatul în armură și virgina
cu ierburi de făcut farmece, atârnate de faldurile rochiei roșii cu buline albe, feciorelnică și virgină, aprindea focuri, încălzea la sânul tare și roz câte o broască îmbujorată de sudoare. poza cu voluptate la lună, se unduia, se răsucea, până i se lipea mătasea moale de sexul ei fin, de sexul ei intact. știa însă, știa că răscolește sfârșiturile de zi ale bărbaților, pline cu vârf de regrete tactile, de dureri în vintre și pupile dilatate. constituția femeii, cu toate articolelor ei, dormea în trupul ăsta.
și-și descânta:
„pe drum nepietruit, pe drum făgăduit, vino tu, cel în armură, rătăcit, vino la un ceai de busuioc, să ochești în pliurile secrete ale fecioarelor, iar eu, degetul ți-oi lua și-l voi înfășa cu limba mea, palma ta să-mi cuprindă părul lung, să mă întorci ca pe o păpușă trasă de fire. să nu mai văd, să nu mai aud, ciorchine de strugure să mi se facă inima și cu gura ta să cuprinzi bob cu bob.”
și în baia de arsură a descântecului, ca într-o sală de dezbrăcare, sufletul ei alerga în pielea goală. călca cu poftă peste paharele cu ceai uitate pe treptele armurii, sângele țâșnea, i se prelingea spre glezne. dar ea urca, urca în continuare, cu o mână întinsă, până atingea spătarul tronului, coroana regelui. atunci, animale prăfuite ieșeau din trupul ei și se înlănțuiau, se învârteau, se întindeau, mirosindu-se.
numai Bărbatul în armură, pâlpâind, murmura:
„vicleano, închide sicriul, închide sicriul, vicleano!”
Imagine reprezentativă: Unsplash
Leave a comment