În lumea pădurii

(Rodica Bretin)

Omul-cerb îşi potrivise paşii după ai mei. Fructe-guri, cu fălci clămpănitoare se închideau când treceam pe lângă ele, mărăcini cu spini cât nişte stilete se dădeau la o parte din calea noastră, ferigile carnivore ni se culcau la picioare. Cu el nu mă temeam de nimic. Era Stăpânul infernului vegetal.

Protectorul.

În vis, habar n-aveam ce înseamnă asta. Nu ştiam multe. Însă învăţam repede: despre Lumea Pădurii, despre celelalte lumi.

Omul-cerb s-a oprit, iar în lumina sorilor gemeni coarnele ramificate îi păreau nişte torţe aprinse. Se uita spre coliba rotundă, ca un iglu vegetal. Nimeni nu o făcuse; crescuse aşa, într-o singură noapte.

În faţa intrării, Alix spinteca burţile unor… peşti să fi fost? Semănau cu nişte mingi de fotbal păroase, cu înotătoare. Ceva mai încolo, Russell Morgan lovea două bucăţi de cremene din care ieşeau scântei. Karghanul era în viaţă? Cum asta?

Fiindcă visam, evident.

Una dintre seminţele de foc a încolţit şi flăcările au ţâşnit, albastre, înalte. Morgan şi-a frecat mâinile, satisfăcut, de parcă tocmai inventase fuziunea nucleară. Apoi s-a uitat la Alix, care i-a întors privirea.

Şi i-a zâmbit.

Omul-cerb şi-a coborât capul spre mine, îngăduindu-mi să îi ating grumazul, catifeaua arămie a blănii şi mi-am văzut degetele… o mână de copil!

Eram Niall, fiul lui Alix, iar curând aveam să împlinesc şase ani.

                                                          *

Spre apus, unul dintre sori deschisese o rană pe cer, din care valuri de lumină sângerie înecau pădurea, câmpia, munţii din zare. Asfinţitul unei gigante roşii n-are nimic romantic; mai degrabă înfricoşător, ca imaginea unei Fiare Apocaliptice ucisă şi lăsată să agonizeze la marginea bolţii.

Cei doi nu credeau asta. Priveau masacrul celest de parcă le-ar fi plăcut. Ori, poate, se simţeau bine împreună. El o ţinea de umeri, protector, ea îşi sprijinise capul de pieptul lui – un gest firesc între un bărbat şi o femeie.

Nu când bărbatul era Russell Morgan, iar femeia Alix Hayden!

Absurdul are o limită, până şi în vis. Dar nu mă puteam trezi, subconştientul preluase controlul, era scenarist, regizor, producător. Un film neorealist, în genul peliculelor lui Luis Buñuel. Văzusem Câinele Andaluz, Îngerul exterminator, Viaţa criminală a lui Archibaldo de la Cruz. Criticii le considerau geniale, spectatorii de neînţeles, eu le găseam fascinante în imposibilul lor grotesc. Adică exact ce visam acum.

Russell se aplecase spre Alix, îndepărtându-i o şuviţă pe care vântul i-o lipise de obraz.

– În atâţia ani, nu te-am întrebat vreodată… M-ai iertat?

Atâţia − câţi? Amândoi arătau ca în ziua în care îi văzusem ultima oară, minus stiletul dintre coastele lui Morgan. În Lumea Pădurii putea să fi trecut un deceniu sau un secol, iar la Cei Vechi şi karghani înfăţişarea nu era un criteriu cronologic. Alte indicii? Alix, de obicei tunsă scurt, avea pletele până la şolduri. Şi amândoi purtau veşminte manufacturate din material vegetal. Un vis fantezist, condimentat cu elemente realiste?

Alix şi-a ridicat spre karghan ochii de un verde cum nu găseai în lumea aceea; verdele mărilor noastre.

– Fără tine, n-am fi supravieţuit. Eu şi Niall îţi datorăm totul.

Era o afirmaţie, nu un răspuns. Karghanului nu îi scăpase diferenţa de nuanţă, dar a ales să o igore; şi să se disculpe în continuare:

– În selva amazoniană, când mama ta… Nu credeam că s-ar putea molipsi. Pe atunci nu ştiam multe.

Alix tăcea, întorcând afirmaţia pe toate părţile.

− Îi puteai da antidotul, dar ai lasat-o să moară, a spus într-un târziu, fără nicio intonaţie.

A fost rândul lui Morgan să facă o lungă pauză. Pentru efect sau ca să îşi adune curajul?

– Două secole mai târziu, fiica ei mi-a dăruit viaţa, a rostit, privind-o de parcă ar fi câştigat lozul cel mare.

Nu era întregul adevăr, dar karghanul alesese să vadă partea plină a paharului. De fapt, Alix îl înjunghiase, apoi hotărâse să îl vindece in extremis, silită de împrejurări. Se aflau într-un univers ostil, la un pas de a fi devoraţi de flora agresivă, carnivoră. Singură, n-ar fi apucat un nou răsărit. Împreună cu karghanul şansele lor de supravieţuire creşteau, deşi nu cu mult.

Cum de erau în viaţă? Şi, mai ales, de unde ştiam atâtea? Totul îmi apărea logic, coerent, ca o relatare a unui martor participant la evenimente. Nu putea fi karghanul, nici Alix. Niall? Omul-cerb? Zeitatea locală i-a salvat din prima zi, oferindu-le protecţia sa. Mai târziu a devenit mentorul lui Niall, i-a călăuzit paşii pe cărările primejdioase ale pădurii.

– Niall te consideră un tată.

Alix nu îşi luase privirea din ochii karghanului. În ai ei vedeam recunoştinţă, în ai lui un devotament nemărginit.

– Viaţă pentru viaţă, a rostit solemn Russell, ca pe o incantaţie care îl elibera de trecut, o promisiune-speranţă într-un viitor în care se vedea alături de Alix, de Niall. Ce a fost este uitat, iertat. Aşa-i, Alix?

– Acum, da.

Fusese doar o şoaptă, ca adierea unui regret. După care, Alix l-a sărutat. O clipă, alta, apoi ea s-a desprins, iar Russell a lunecat încet în genunchi. Un gest de supremă adoraţie? Poate, dacă nu ar fi fost stiletul pe care Alix îl înfipsese, de data asta, exact unde trebuie.

– Deci ştii unde-i inima…

Pe chipul karghanului, şocul, uimirea, admiraţia, se succedau rapid. Şi iubirea. Ultimul sentiment i-a rămas îngheţat în privire ca o gâză prinsă într-o picătură de chihlimbar.

Alix a făcut un pas înapoi şi a rămas la fel de neclintită ca leşul de la picioarele ei. Într-o clipă m-am pomenit lângă ea, am apucat-o de mână cu degetele mele de copil.

Alix s-a aplecat, zâmbindu-mi.

– E timpul să ne întoarcem acasă, Niall.

---