Încă un deț

Ne adunaserăm toți la cazanul de răchie. Ion se ridică să mai bage un lemn pe foc și să verifice nivelul lichidului din prune, puținele prune, strânse în acel an. Afară se înnoptase de-a binelea în stropi de ploaie grea, căzută peste hambarul improvizat, făcut din table, parte din el rămas din perioada saivanelor. Uneori, din cauza picăturilor care loveau constant acoperișul de metal, nu puteai distinge puterea flăcărilor care pregăteau licoarea magică, ce urma să fie depozitată în butoaiele din lemn ferecate cu cercuri grele de fier.

Ion trase un scaun în apropierea cazanului.

– Cine-a pus, mă, coada la prună?

Au râs toți, am râs și eu.

– Haideți mai aproape de foc, și-așa nu se-aude bine de la ploaie, mai bem un deț, mai o vorbă.

Ne-am strâns, așa cum a indicat văru-meu, m-am dus repede și-am scos din traistă turte, clisă și brânză.

– Tie, adu scăunelu’ ăla de acolo să punem astea pe el, am spus și am arătat cu degetu’ spre un scaun mic din lemn, răsturnat lângă grămada de lemne.

Fiecare a vorbit despre casă, animale și gradină, de anul secetos de până atunci și cum s-a mutat stâna de oi.

– Ne mutăm la marginea pădurii, acolo lângă pământu’ lu’ Fane, zic eu mușcând dintr-o turtă.

– Păi și cum dracu’ ajungeți voi cu oile până acolo? Cu oi și tărgi, cu patu’ de dormit? Ai belit-o, Mircea! Până ajunge nevastă-ta să-ți aducă mâncare, mânci oile, gesticulă Marcu, dând cu ștergarul în mine.

– Vedem cum ne-om descurca, ce dracu să facem, zic eu. Vine muierea cu căruța că știe să mâne caii. Mai vin mămica, tăticu’ și-așa tre’ să strângem, că ne-a mai rămas o claie de fân și ne-o putrezește vremea dacă nu o luăm.

Primul tunet l-a făcut pe Ion să tresară. A luat cuțitul și s-a lovit ușor cu tăișul în cap.

– Așa e bine, spuse. Să nu te doară capu’ după.

– Asta faci primăvara, mă, când dă tunetu’ prima dată în an, așa zice mămica bătrână, îl luă peste picior Marcu, ca și cum le-ar fi știut el clar.

Eram tineri toți, nu știam noi.

Am mai băgat un lemn în foc. Apoi, atmosfera s-a schimbat odată cu Ion care, așezat pe o lespede de piatră acoperită cu blană de miel, a început să ne spună că bunică-su s-a făcut strigoi. După, alți doi vecini ne-au povestit cu o mină serioasă, chiar ușor înspăimântați, cum l-au văzut pe Dracu la punte.

– Era un câine, fară păr și cu voce de bebeluș. N-am putut să ne depărtăm de el, nici să trecem, nici să fugim. Până la șase dimineața am stat acolo fară să ne dăm seama. Vă spun eu că ceva nu e în regulă cu puntea aia, murmură Trică și mai dădu un pahar pe gât.

– O fi Petre, că el a adus puntea acolo. S-o fi făcut și el nălucă, argumentă Marcu, făcând un cerc în pământ cu vârful briceagului.

Mi-au picat ochii pe semnul circular și mi-am amintit și eu imediat de o întâmplare.

– Eu tre’ să vă povestesc ceva, bă, că și eu am pățit-o rău. Știți că anul trecut am avut oile în Pâlcul lu’ Cobâlț. Ceilalți vecini au ales să rămână acolo la tura lor, dar tăticu’ s-a pus să dea acoperișu’ vechi de pe casă și să punem țigla nouă. Le era mai ușor dacă veneam acasă după mulsul oilor și mă întorceam la stână în amurg. Bun! Într-una din zile, chiar la finalizarea acoperișului, am stat mai mult, am făcut noi și gulașu’, îți aduci aminte, Ioane?

– Să îi zici lu’ Anuța că încă aștept să mă mai cheme. Am ras ceaunul! interveni Ion, bătându-se pe burtă.

– Eh, atunci, seara, după ce ați plecat voi, m-au pregătit ai mei cu mâncarea și m-am îndreptat către Pâlc, zic eu și îi fac lui Ion din cap, în semn de aprobare. Am avut cu mine bateria din armată și m-am hotărât să scurtez drumul, să îl tai pe la prunii lu’ Marga, prin Ogaș și dădeam direct în Pâlc. Ieșeam la fântâna din vale și imediat la țarcul oilor. Până la pruni totul bine. Am mers cu gândul că a doua zi venea rândul lui Gelu. Trebuia să merg la Reșița cu Anuța ca să își ridice noul buletin, așa că îmi prindea bine să am ziua liberă. Numai ce trecusem de pruni și intram în Ogaș când Virga, cățeaua de abătut…

– Aia de la Gruiu? mă întrerupse Trică.

– Nu, mă, aia de la tine, fătată de Mura. Unde eram? A, da! Virga s-a smuls de lângă mine și s-a asmuțit direct către socul ăla rupt. Tuna de mama focului și m-am gândit că o fi vreo vulpe sau vreun viezure. Mi-a omorât doi viezuri năroada, bun câine. M-am apropiat eu să văd, încet, să nu cumva să sară pe mine, dar n-am văzut nimic. Nu știu ce-am făcut, mi-oi fi dat de picior cu lanterna, că s-a stins. Asta lătra, la mine beznă, mă tot chinuiam să aprind vechitura. Mi s-a făcut frică rău.

– Îți dai seama că puteai fi mâncat de mistreți sau de vreun lup? Noi am mai fost, dar niciodată singuri, că îi periculos. Pe Nică a’ lu’ Măceș l-au spart la picior, nu știu dacă vă mai aduceți aminte, că eram noi mici. Mă întrerupse Trică din nou.

– De asta mi-a fost spaimă și mie. Aveam boata, hai că dai într-o vulpe, da’ porcii îs nărăvași. Așa! Și cum încercam să înaintez, cumva, am zărit printre copaci ca o negură. Era negura mai-mai ca noaptea. Ceva mic, se tot mișca în spatele socului. Virga a înlemnit, a început să urle, eu am zis că fac infarct. Deodată, negura s-a întors către mine. N-am văzut mâini, bot, labe, picioare, să zici că-i vreo slugă sau animal. Dar, cum stăteam către ea cu boata strânsă în pumni, mogâldeața s-a lungit. S-a lungit mult, ca de trei metri, mai mult. M-a doborât.

– O fi fost Dracu. Nu știi că ăi bătrâni îi zic Ogașu’ Dracului? Ai mei îmi ziceau că mai demult se vedeau banii cum joacă, zise Tie ca pentru el.

– Stai să vezi. M-a pus la pământ, cum zic, și nici bine n-am clipit, că a și dispărut. Am auzit un sunet puternic ca de tun, ca de vuiet. Am stat jos câtva timp, cu Virga la picioarele mele, tremurând toată. M-am ridicat după un ceas, zic eu, mă dureau toți mușchii și lanterna tot nu funcționa. „Hai fetița! N-a fost nimic.” I-am dat niște apă din ploscă, în palmele care încă îmi tremurau. Am orbecăit așa până când a început să se mai lumineze. M-am pierdut prin pădure de am ajuns la mama dracului în țarina lu’ Gruia.

– Du-te mă d-aici, păi ce-ai căutat în partea aia? Că te-ai dus departe rău! mă întrerupse Ion.

– Pai dacă m-am pierdut?! Lumină, pula! Cărare din părți! Mai eram și amețit de la toată pățania. M-am întors ostenit la stână, unde Gelu deja mă aștepta îngrijorat. Mi-a zis că nu a dat de mine, că au și venit lupii de ne-au început două oi. Îmi băgam pula în Reșița și în tot, oi mi-au trebuit… În fine! Când m-am întors acasă, am trecut tot prin Ogaș. Dracu știe dacă au fost draci sau marțieni, dar, pe cuvântul meu, în spatele socului, tot pământu’, frunze, iarbă, poate mai bine de doi metri, era arsă scrum. Ziceai că îs tăciuni stinși. Da’ eu nu am văzut niciun foc, niciun miros de aprins, nimic. Numa’ năluca aia care s-a ridicat peste Ogaș. ‘Tu-le marțienii-n gură!

– Ei, extratereștri! Ăștia nu există, n-ai văzut în filme? A fost Michiduță, îți zic eu, doar suntem pățiți și noi, rosti Ion în barbă și mai verifică o dată cazanul de țuică.

– Or fi extratereștri, Ioane, eu știu? interveni Tie. Nu e de glumit cu din astea. Maica spunea că străbunica ei avea un semn de când era copil, făcut de namile coborâte din nouri.

S-a lăsat liniștea o perioadă. Răchia era gata, focul aproape stins, iar ploaia părea că s-a oprit. Ne-am ajutat unii pe alții să adunăm după noi, am gătat băutura din sticlă și ne-am pregătit să plecăm. Ion cu Tie au fost de acord să mai rămână, să stingă focul de tot și să închidă căzănarul.

Eu am plecat direct către casă. Era trecut de unșpe. Cam la vreo 50 de metri ploaia a început iarăși, mocănesc. N-aveam glugă. M-am uitat în sus din instinct și mi s-a oprit sângele. De fapt, ploaia nu se oprise. Deasupra hambarului, cât un bloc de zece etaje culcat la orizontală, levita o mașinărie, scufundată parcă în ceață. O navă ca cea din Captiv în Viitor. Ion și Tie încă erau acolo, iar eu nu aveam curajul să mă întorc. Am mai aruncat o ultimă privire care s-a intersectat fugitiv cu alta.

Din nouri cobora o namilă.

---

Imaginea reprezentativă: Javier Esteban

---