Închis definitiv
O asemenea furtună nu era ceva obișnuit pentru finalul lui septembrie, iar Viktoria se pomenise prinsă pe o șosea pustie care lega două orașe atunci când ploaia se abătuse dintr-odată. Trăsese pe dreapta și așteptase vreo jumătate de ceas ca să se mai potolească, asigurându-se în repetate rânduri că toate cele patru uși erau blocate. Lăsase radioul să meargă la volum ridicat pentru a nu se simți atât de singură și vulnerabilă.
Furtuna se oprise, dar ei nu-i mai venea să-și continue drumul. Căsca și clipea, des și apăsat, în încercarea de a alunga somnolența care i se instala în trup ca un parazit, însă ceea ce îi întărise convingerea că nu era în regulă să reia drumul fusese telefonul ei mort. Bateria se descărcase cu totul. O cioară i se așeză dintr-odată pe capotă, dând agitată din aripi. Sunetul pe care-l scotea pasărea o făcu pe Viktoria să bage rapid cheia în contact și să pornesacă din loc, mânată de o frică irațională. Nu avea de ales, cu telefonul descărcat singura opțiune pe care o avea era să conducă până urma să dea de luminile celui mai apropiat hotel, dar nu-și făcea speranțe foarte mari. De o parte a drumului se afla pădurea, iar de cealaltă, un câmp care părea nesfărșit. Se mai vedeau în răstimpuri, aruncate parcă la nimereală, căsuțe cu geamuri luminate, dar erau la o distanță mult prea mare și nici nu i s-ar fi părut o idee bună să se abată de la drumul principal, luminat, pentru a coti pe vreo cărare bătătorită și denivelată, cufundată în beznă ca să ajungă la vreauna dintre ele. Cu ambele mâini pe volan, continua să înainteze, făcând eforturi inumane să nu dispere. Era dispusă să apeleze la orice i-ar fi fost de folos acum, chiar și acele tips and trick care-i tot apăreau pe Instagram și Facebook, despre puterea gândirii pozitive și cum mintea ta controlează realitatea din jur. Niciodată nu se oprea la acele videoclipuri, dar acum că nu avea altă variantă, era dispusă s-o încerce și pe asta. Respiră, Viki, își repeta cu voce tare. Inspiră și expiră. Tragi aer pe nas, îl dai afară pe gură. Îl ții în tine câteva secunde. Curând o să apară un hotel. Da, din clipă în clipă, din moment în moment. Va fi o clădire vopsită în culori pastelate, cu o parcare de dimensiuni medii în lateral și o terasă de vară, acum pustie, dar totuși luminată puternic. Așa, se încurajă mai departe. Trebuie să vizualizez cu lux de amănunte ce-mi doresc să găsesc. Va fi un hotel cu… Dar monologul îi fu brutal întrerupt de ceva ce se ivi în fața ei, la vreo cincizeci de metri distanță. Apăsă frâna și întinse gâtul să vadă mai bine. În mijlocul drumului se afla ceva sau cineva. Nu vedea clar dacă stă cu spatele sau cu fața pentru că orice ar fi fost era acoperit de un material alb, ca un sac. Mintea-i juca feste. Își zise că trebuia să se întoarcă la gândurile ei positive care aveau să-i aducă aproape un hotel. Dar nu își putea lua ochii de la ceea ce vedea. Nu putea nici să urnească mașina din loc. Se simțea paralizată. Undeva, pe fundal auzea voci interioare care-i repetau că telefonul îi era mort, că se afla pe un drum pustiu, încadrat de o pădure și un câmp nesfârșit, că era singură, că nu putea să ceară ajutor nici dacă ar fi avut nevoie. Dar apoi silueta căpătă un contur, iar Viktoria răsuflă ușurată și se lăsă pe spate. Fusese vorba de un biciclist îmbrăcat cu un hanorac alb și cu capul acoperit de glugă. Poziția lui ciudată se datora faptului că stătea pe loc, cu picioarele așezate pe o parte și pe cealaltă a bicicletei. Butona telefonul. Viktoria văzu display-ul aprins. Dar ce ciudat, își zise. Nu părea deloc contrariat de faptul că o mașină stătea oprită cu farurile pornite la doar câțiva zeci de metri de el. Parcă nici nu-i conștientizase prezența. Își adună curajul și porni din loc, pregătită să-l depășească. Ușile erau încuiate – verifică din nou. Încercă să nu se uite la fața lui, ascunsă de gluga hanoracului, dar aruncă o privire rapidă în oglinda retrovizoare și, doar pentru o clipă, i se păru că și chipul îi era în întregime acoperit de glugă. Viktoria își miji ochii. Acum că trecuse ea în față, bărbatul rămăsese în fix aceeași poziție, dar tot cu spatele spre ea. Când se întorsese? Sau ceea ce văzuse și crezuse că era un chip acoperit în întregime de glugă, chiar dacă nu ar fi avut sens, era de fapt spatele? Nu te mai uita, se mustră, vrând să se convingă că avea vedenii. Apăsă accelerația și-l lăsă pe bărbatul respectiv tot mai în urmă. Drumul coti într-o curbă strânsă spre dreapta. Acum stâlpii de iluminat erau mai rari și traseul ei mai întunecat. Unde era? Se afla pe traseul corect? Se abătuse oare de la drumul ei fără să-și dea seama? Nu putea verifica. Dar apoi, un semn îi atrase atenția. Pe un panou verde apărea scris Zăvlat, 10 km. Era un orășel, dar nu-și amintea să-l fi văzut pe traseul detaliat pe care-l verificase înainte să pornească la drum. Începea însă să se relaxeze cu adevărat. Mâinile nu-i mai strângeau volanul cu așa putere, spatele i se lipi de scaun și maxilarul i se detensiona treptat. Sigur va găsi un hotel la Zăvlat. Dădu mai încet radioul care anunța topul melodiilor lunii septembrie și când își întoarse privirea la parbriz ochii i se rotunjiră și pe gură îi scăpă un icnet. Apăsă tare frâna, căci de data asta aproape că-l lovi. Același bărbat. Dar nu era posibil. Îl lăsase în urmă. Aceeași poziție, aceeași bicicletă, același hanorac cu glugă. Butona telefonul, cu spatele întors la ea. Nici de data asta nu se întoarse, ca și cum nu ar fi băgat de seamă mașina care-l prinsese în farurile ei. Viktoria refuză să se gândească acum la asta. Îl depăși îndată și acum, când trecu pe lângă el, nu-i mai aruncă nicio privire. Făcu asta doar în momentul în care se simți la o distanță sigură. Nu mare-i fu uimirea să-l vadă, ca data trecută, întors cu spatele. Și apoi se întâmplă. Un alt indicator, de data aceasta unul publicitar, vechi și rupt pe alocuri. Hotel Zăvlat, 8 km. Apăsă accelerația și când îl văzu pe bărbatul cu hanorac și glugă a treia oară, nici nu-l mai băgă în seamă.
Hotelul se afla pe partea dreaptă a drumului și în jurul lui totul era luminat. Când privi însă în sus, la cele patru etaje, nu văzu decât o singură cameră locuită. Parcă în locul rezervat clienților și ieși din mașină. Clădirea se profila pe cerul nopții. Era o construcție ridicată probabil prin anii ’70, în stilul caracteristic perioadei socialiste: un imperiu al betonului, ferestre late, cu geamuri mici și rame albe, încadrate de draperii roșii. La parter se afla un restaurant cu o terasă deschisă și un bar. Viktoria urcă pe terasa crăpată, înghițită de vegetație și căută intrarea. Trecu pe lângă un grătar care fusese acoperit cu totul de o plantă cățărătoare. Cineva desenase cu degetul în praful stătut al ușii restaurantului, chiar sub hârtia pe care scria „Acceptăm plata cu cardul!” o inimă crăpată în două și cuvintele „ba nu”. Din curiozitate, încercă ușa. Era încuiată, desigur.
– Căutați ceva? Viktoria tresări și se întoarse spre vocea din spatele ei.
Era o femeie de vreo șaptezeci de ani, cu părul perfect alb și ochelari cu ramă groasă. Arăta ca o bunicuță tipică. Purta o fustă maro de stofă care-i trecea de genunchi și o vestă moc, tricotată probabil chiar de ea.
– Da, căutam recepția, spuse Viktoria contrariată pentru că nu văzuse deloc ușa în cadrul căreia stătea acum bătrâna.
– Aici este recepția.
Fie era Viktoria prea somnoroasă, deși nu se simțea, mai ales acum că aerul rece de septembrie o dezmeticise de-a binelea, fie vocea plăcută și ușor ascuțită a bătrânei, lăsa în urma ei ecouri. O urmase în recepție, deși nu se simțea deloc în largul ei. Trebuia să existe și alte spații de cazare în Zăvlat. La urma urmei, văzuse ceva reclamă la un ștrand termal. Recepția era cufundată în întuneric. Singurele surse de lumina erau două semne verzi de EXIT și o lampă de birou, așezată pe o piesă ovală de mobilier din lemn, în spatele căreia se retrase bătrâna. Botinele Viktoriei răsunau pe podeaua din piatra.
– La ce etaj ai vrea să stai?
– Mi-e indiferent.
– Trei să fie, atunci, răspunse cu o voce caldă, care însă îi dădu Viktoriei fiori.
Din nou acel ecou. Pielea recepționerei era albă și străvezie, dând impresia că tocmai fusese lustruită. Părea ca de marmură. Nici un rid, nici o pată sau vene proeminente.
– De ce stați în întuneric?
Recepționera care nota ceva într-un registru se uită la ea mirată.
– Prefer așa, lumina puternică nu-mi face bine la ochi, iar domnul Steiner nu se supără.
– Domnul Steiner? E proprietarul?
– Presupun că-l poți numi așa.
Viktoria își lăsă discret capul pe spate și studie încăperea. Acum, ochii i s-au mai obișnuit cu întunericul. În mijlocul recepției se afla o măsuță joasă, două fotolii și o canapea. Unul dintre fotolii era întors în lateral.
– Ședere plăcută să ai la noi!
Casa scării se afla în spatele unui paravan care urca până în tavan. Spre surprinderea ei, cum puse piciorul pe treptele de beton, o lumină albăstruie ce dădea chiar spre verde, se aprinse. Oh, au senzori, își zise Viktoria. Dar parcă ar fi preferat să bâjbâie prin întuneric. Așa nu ar fi văzut pânzele de păianjen care împodobeau fiecare colț, geamurile atât de murdare încât deveniseră încețoșate, găinațul de porumbei și draperiile brodate care probabil nu fusesere spălate de ani de zile. Ajunsă la etajul 1, aruncă o privire curioasă spre holul întunecat încadrat de camere. Trei pe o parte, trei pe cealaltă și una în capăt. Erau uși de lemn, albe, iar în partea de sus aveau notat pe un font galben, cu litere roșii, numărul aferent.
Viktoria terminase facultatea de jurnalism în urmă cu cinci ani, dar nu activase niciodată în domeniu. Hotelul ăsta ar fi fost un subiect bun de abordat. Îngădui curiozității să-i dicteze următoarea mișcare și, în loc să urce mai departe scările, se aventură pe hol. Senzorul nu se aprinse. Camera din capăt avea ușa larg deschisă, oferind o imagine ce-i provocă fiori reci pe șira spinării. În cadru nu se afla decât un pat pe care cădea în unghiuri stranii lumina din stradă. Viktoria făcu doi pași în față. Mocheta roșie îi înghițea pașii, iar ea nu-și putea auzi decât propria respirație. Cu cât era mai aproape de ușă, cu atât mai tare i se părea că era cineva întins în acel pat. Cineva fără față sau cu capul băgat într-un sac. Își aminti de acele exerciții sau experimente psihologice de pe Facebook în care, o anumită formă sau desen, își schimbă cu totul semnificația în funcție de detaliile pe care te concentrezi. O prințesă se transformă într-o vrăjitoare dacă, de exemplu, îți fixezi privirea pe bărbie sau ochi. Făcu asta și acum. În loc să privească întregul, alese detaliile. Și atunci văzu că era doar o pernă umflată, rezemată de spătar. Respiră ușurată și se întoarse cu spatele spre camera care nu-și pierduse însă cu nimic încărcătura sinistră.
– Ai fi vrut camera aceea?
Viktoria țipă și toată fața i se schimonosi de groază. Dar apoi când văzu cine stătea în fața ei, orice emoție fu înlocuită de rușine. Bărbatul părea contrariat de reacția ei, dar rămase calm, așteptându-și parcă răspunsul la întrebare. Era înalt și suplu, cu un păr nisipiu care bătea spre auriu. Purta un palton negru care-i venea perfect, iar cordonul din mijloc și cizmele de piele, îi accentuau postura demnă. Era chipeș în sensul fantomatic, de parcă ar fi fost un ecou purtat de vântul din alte timpuri.
– M-ai speriat.
– N-a fost cu inteție, îi răspunse la fel de netulburat, apoi îi întinse o mână. Purta mânuși negre. Thomas Steiner.
– Ah, sunteți patronul.
El zâmbi enigmatic.
– Poți spune și așa. Mă ocup de locul ăsta. Ai fi vrut camera aceasta?
– Nu, eu doar – se bâlbâi Viktoria. Perna aia… Mă gândeam că doarme cineva acolo.
– N-a mai dormit nimeni aici de câteva… de mult timp.
– Dar am văzut lumina aprinsă la una dintre camere.
– Ah, da…
Viktoria nu fusese atentă la tonalitate. Fusese un „ah da”, în sensul că își amintise că aveau un client acolo sau „ah da?” ca întrebare.
– La trei ești cazată, da?
Dădu din cap că da.
– Dacă nu îți e prea somn, poate cobori mai încolo. Avem un dineu în seara asta.
Dineu? Într-un hotel care arăta în așa hal, cu o recepție cufundată în întuneric? Dar nu spuse nimic. Nu avea de gând să coboare. Era mult prea obosită și nu voia decât să se odihnească măcar câteva ore. Totuși, despre orice ar fi fost vorba, cumva ideea-i surâdea. Un dineu însemna că locul se va umple de oameni. Probabil avea să audă muzică, râsete și voie bune toată noaptea, ceea ce sigur va alunga din fricile care o încercau. Macarena, Meneaito, poate ceva mai modern, ca Despacito. Da, de ritmurile astea familiare avea nevoie. Mulțumi și urcă până la camera ei. 303. Intră în cameră și bâjbâi după întrerupător. Camera fu imediat cufundată într-o lumina galbenă, mult prea puternică. Viktoria aprinse veioza și stinse lumina din tavan. Camera era dotată cu strictul necesar. Pe jos se afla aceeași mochetă roșie ca pe hol, în mijlocul camerei era un pat dublu, două noptiere, o singură veioză, un telefon fix, un dulăpior, un fotoliu și o măsuță cu televizor. Își trânti la picioarele patului geamantanul și deschise poșeta ca să scoată încărcătorul de telefon. Bateria era la zero. Poate ar fi fost o idee bună să facă un duș. Baia era curată, pe jos era gresie albastră și pereții fuseseră acoperiți cu aceeași nuanță de faianță. Caloriferul emana caldură. Viktoria porni apa de la dușul fără pereți și inițial se descurajă. Apoi însă, apa rece și gâlbuie se încălzi și limpezi. Își adună părul castaniu, lung până în talie în două cocuri aproape de creștetul capului și se întoarse în cameră după gelul de duș. Se întinse pe pat și verifică telefonul. 4%. Se încărca rapid. Priza era bună. Dădu să se ridice, când ceva-i atrase atenția. Un bilet scris de mână: „N-ar fi trebuit să vii aici. Pleacă!” Fugi înapoi în baie și închise apa de la duș. În baie se încălzise considerabil și oglinda fu acoperită de un strat gros de aburi. Viktoria se holbă la scrisul tremurat și grăbit, care se scurgea încet pe oglindă. „NU VORBI CU EL!!”
Trebuia să plece de aici. Dar cu telefonul aproape mort? Dacă se întâlnea din nou cu bărbatul pe bicicletă? În hotel se organiza un dineu. Vor veni și alți oameni. Își aminti că în hotel mai era cineva cazat. Doar văzuse lumina. Se întoarce în camera. 7%. Îl putea deschide acum. Avea nevoie să pornească internetul. Intră direct pe Google și tastă numele hotelului. 78 de recenzii și media era de 3.79. Însă nu asta-i atrăsese atenția și nu de asta îi înghețase sângele în vene. Sub numele și adresa hotelului era scris cu roșu: „Închis definitiv”.
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment