Inima hiperkinetică

Locul gol

Unii au un gol în memorie

au uitat că i se spune

lapsus.

Alții unul în minte

încearcă să-și pună ordine

în ea

și tot descoperă

spații albe

terra incognita

hic sunt leones.

La mine golul e în inimă.

Locul gol 

care te așteaptă

dintotdeauna

ca un vas însetat

după apa

ce-i va desena

forma lăuntrului.

---

Eu nu

Scară en colimaçon

dragostea ta

nu știu niciodată

ce urmează

la viitoarea răsucire

dar țăcănitul pasului e acolo

cusut sonor pe sub piele

un punct pe față

un punct pe dos

toc-toc.

Scară de incendiu

dragostea ta

ard și fug

căpiță de fân

uimită de propria irosire

fumegând în limbile de foc

ale iubirii

care strigă 

ajutor

în toate idiomurile 

nepământene.

Scară de valori

dragostea ta

bursă la care

poți da faliment

în orice clipă

sau poți deveni 

miliardar

dacă ai cumpărat la timp

bitcoinul salvator.

Scară de evacuare

dragostea ta

scapă cine poate

cine știe s-alerge pe trepte

în sus

în jos

în zig-zag

în amintire.

Eu nu, 

nu eu.

---

O îmbrățișare de ceară

De mai bine de opt sute de ani,

într-o pădure din Armenia – iată cronotopul –,

două biserici gemene își țin de frumos,

că de urât li s-a urât repede.

Pietrele de mormânt au crescut în jur,

ciuperci gigantice după potop,

semn că timpul are instrumentele lui

pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ

și, la urma urmelor, cu tot trupul sub țărână.

Copacii au murit și-au înviat de câteva ori,

așa cum le stă lor bine,

ca să scape de blestemul vreascurilor de foc.

E momentul acela al zilei

când câinele își simte lupul între coaste,

iar lupul alege moartea îmblânzirii,

când dragostea se desface din tine

și-ncepe să se plimbe nestingherită

prin toți cei ce-și dorm somnul

cu mâinile încrucișate pe piept,

ciupindu-i a viață.

Prin cupola nepictată, ceruită cu albastru,

aterizează pe umerii mei cuvinte de neînțeles,

se sting la fel de repede precum fulgii,

lăsând în urmă o dâră de tămâie

și scâncetul unor povești nou-născute.

La jumătatea distanței dintre cele două biserici

un tort aniversar scânteiază în semiîntuneric,

o găleată albă în care cineva a înfipt

o mână de lumânări galbene.

Morții sunt prietenii mei,

nu contează ai cui au fost,

de ce și când au murit,

cine i-a iubit, cine i-a jelit,

cine i-a uitat, cine i-a pomenit,

imediat ce-i întâlnesc îi recunosc

și le dau o îmbrățișare de ceară,

aprinzându-le la căpătâi o lumânare,

ca și cum le-aș face focul în sobă

sau le-aș pune o sticlă cu apă fierbinte în pat,

să nu-i mai zgâlțâie frigul din subpământuri.

Nimeni nu știe ceasul și locul,

în vis ți se șoptește

nu, nu a sosit încă vremea,

însă într-o pădure din Armenia

în toiul iernii toți copacii au înflorit

și fiecare mormânt s-a desfăcut din sine însuși

ca să-ți dăruiască un capăt de lumânare.

Încă un an trage să moară

iar tu, în loc să-l împuști la miezul nopții,

cum te-au învățat vânătorii în copilărie,

îi ții aprinse luminile,

în toate încăperile prin care-i mai respiră timpul,

să nu care cumva să plece dincolo,

cu bezna din tine.

---

Toate numele tale

M-am trezit într-o dimineață

și pe cutia poștală era scris numele tău,

de pe poarta garajului m-a strigat numele tău

semnul de nu parcați de la vecini zâmbea știrb 

fără punctul pe I 

cu literele numelui tău.

Am plecat la școală,

am împins ușa grea

a Holului de Marmură

și pe scări se odihnea

numele tău

obosit de-atâtea popasuri

pe zidurile orașului.

Am urcat la etajul patru,

numele tău mă urmărea

de pe pereți, de pe trepte,

de pe tocăriile scorojite

ale ușilor.

Am deschis fereastra,

să scap de adierea numelui tău

și-au dat năvală peste mine,

curgând șuvoaie

dintr-o memorie dezordonată

și greu de stăpânit

toate numele de orașe-femei,

invizibile

precum iubitele adevărate.

Te-am uitat, mi-am șoptit,

dacă urbea asta toropită de căldură

simte nevoia 

să te strige pe toate numele tale

doar-doar mă vei prinde iarăși

în laț.

---

Poeme din volumul Inima hiperkinetică, în curs de apariție la Editura Eikon

---