Insula Bobiței
Vă zic eu, domnule dragă, nu știți ce pierdeți. Eu zic să veniți, vedeți despre ce-i vorba și, dacă nu vi se pare interesant, o lăsați baltă. Hi, hi, hi! Păi râd, cum să nu râd, că tocmai ziceam de baltă. Cum ce legătură are? Păi nu v-am zis acum câteva minute de balta Bobiței? Vedeți? De-aia zic, veniți, vedeți, faceți, acolo, un reportaj, mic, micuț, de câteva minute, domne, ce vă costă? Da’ cum să nu merite? Ce ziceți? Stați, că se-ntrerupe. Sun eu din nou. Alo! Alo! Domnu’ Dan! Alo! M-auziți? Păi asta ziceam, că merită, domne. Ce să vă zic? Despre Bobița? Bine, domne, dacă ziceți așa, vă zic ce știu eu. Da’ veniți, da? Promiteți? Păi cu ce să încep?
Prin anii ’70, cred, după cum povestea tata, că eu nu eram născut, era toamnă, frig, ploaie, tot tacâmu’ toamnei. Atunci s-a mutat pe Uliță familia… cum care uliță? Ulița Mitului, domne! Păi aici v-am chemat! Cum pe unde vine asta? Vai, domne, da’ mă uimiți, zău așa! Da’ chiar sunteți de pe-aici? Din oraș? Păi și cum, n-ați auzit de Ulița Mitului?! Da, domne, aia care e la ieșirea din oraș, spre stânga, da, spre Muntele Cornului. Păi vedeți că știți? Da’ nu știați că-i zice așa? Ei, nu-i mare lucru. Se mai întâmplă. Și, cum ziceam, de familia asta a lui Bobiță, nu? Așa. Crusăianu. Da, așa le zice. Cum să fie? Ca toate familiile, cu bune și cu rele. De ce să mai veniți, atunci? Păi dumneavoastră căutați numai oameni anormali, domne? Stați că ajung și la partea cu anormalu’. Așa.
Ei, bătrânu’ Crusăianu, să tot fi avut spre șaptezeci când a murit, acu’ câțiva ani, a lăsat cu limbă de moarte ca tot pământu’ și casa cu toate câte erau în ea să fie moștenirea fetei, că a avut un băiat și o fată. Da’ băiatu’, ca băieții, mai cu țigarea, mai cu o dușcă. Și uite-așa, din una-n alta, s-a legat la cap cu o fetișcană, a lăsat-o cu prunc și dus a fost. Dracu-l știe! Zice lumea că prin străinătățuri. N-a venit nici când a murit tat-su. Așa că singura moștenitoare cu acte și toate catrafusele rămase este Bobița. Cum ce nume-i ăsta? E poreclă, domne. Păi la noi, pe Uliță, așa se poartă. Roberta. Da. Roberta Crusăianu. Da’ ce contează cum arată? Ca toți oamenii. Cu două mâini, două picioare, un… cum? Nu, domne, nu vă iau peste niciun picior. Da’ zău așa, ce mai contează cum arată? Ca să dea bine pe sticlă? Păi ce sticlă aveți? Mai subțire sau mai groasă? Eu zic să veniți și vedeți la fața locului. Acu’, nici Bobița nu mai e de douăzeci de ani. Are spre cinzeci. Da’ se ține bine. Așa. Și, cum vă ziceam, bătrânu’ moare, da’ apucă să lase scris că tot ce are îi revine Bobiței. Păi o casă, cum ziceam, cu acareturi și destul pământ. Destul cât să-și facă Bobița o insulă. Cum cum adică? Așa cum ați auzit. O insulă. De-aia zic, domne, haideți și vedeți și, pe urmă… Da’ nu-mi bat joc de dumneavoastră, domnu’ Dan. Păi cum să nu știu despre ce vorbesc? Știu, domne, cum să nu știu ce-i aia o insulă? Cum s-o facă, domne? Păi a adus muncitori, a dărâmat casa din față, a plantat pomi, o livadă de toată frumusețea, ca o pădure. Și-n spate, spre râu… Cum adică nu trece pe-aici? Nu, domne, nu râul cel mare, un afluent mai mititiel, da, că-l treci ușor, nu-i prea adânc. Nici prea lat, vreo doi, trei metri. Păi da, trece prin spatele Uliței. Așa. Și Bobița, cum vă ziceam, și-a făcut o căbănuță dincolo de apă. Păi sigur că-i pământu’ lor. Că, dincolo de apă, avea bătrânu’ Crusăianu niște vie. Ei, acolo și-a făcut Bobița căbănuța cu pricina. O minune de hardughie, domne! Cu de toate. Împodobită ca un ou de Paști. Păi stați să vă spun. Are păsăret, ba și-a luat și niște papagali. Fac o gălăgie nemaipomenită, ce să mai. Da’ noi ne-am obișnuit. E drept că, la început, în primele luni după ce s-a mutat în cabană, lumea vorbea vrute și nevrute, mai ales țațele astea care nu au altă treabă decât să țină stâlpii porților să nu cadă cumva, Doamne ferește. Stâlpii, domne. Păi da. Și, cum vă ziceam, are de toate, Bobița noastră. Păsăret, papagali, câine ciobănesc, i-a pus nume Vinuț. O fi de la vin ori de la altceva, numai ea știe. Da-i un câine a-ntâia. Așa. Aoleu, uitam ce era mai important. Capra. Cum ce capră? Capra, domne. Animalu’. Da, i-a pus și ei nume. Speranța. Da, pe bune, domne. Păi dacă vă spun. Cum la ce-i folosește? Păi la ce folosește o capră? Dă lapte, dă și companie. Da, domne, o plimbă. Hi, hi, hi! Păi cum să nu râd? Știți cum se zice. Plimbă ursu’. Ei, Bobița noastră plimbă capra. Da, și pe Uliță. Păi pe unde ați vrea s-o plimbe? Nu vi se pare că-i de râs? Mai degrabă de plâns? Da’ de ce, domne? Păi vedeți? Tocmai de asta zic să veniți. Dacă nu vi se pare normală, înseamnă că-i anormală, nu? Parcă ziceați că vă place anormalu’. Că dă mai bine pe sticla aia a dumneavoastră. Cum adică din ce trăiește? Păi nu v-am zis? Crește păsări, are lapte de la capră, face și brânză, are livadă și grădină cu de toate. Ce mai vreți? Ba, acu vreo doi ani, și-a comandat și-o roată de olar, face niște oale de toată frumusețea, în toate culorile, cu toate soiurile de flori și altele. Are și război de țesut de la tat-su din sat. Ce să mai? Trai sănătos, domnu’ Dan. Insulă în toată regula. Păi sigur că da. De-aia zic. Veniți să vedeți, îi facem o surpriză, că ăștia de pe-aici, Mituleștii, nu-i trec prea des pragu’. Invidioși, domne, ce să zic? Da’ vin străini, fac poze și se minunează. Cumpără covorașe de-alea rustice și oale. O mai ascultă pe Bobița cântând, iar se minunează. Și tot așa. Păi vedeți? Vă aștept eu, cum să nu? Zeno Mitu. Da, la număru’ ăsta. Sigur că da. Oricând, domnu’ Dan. Vă aștept. La re… auziți, domnu’ Dan! Da’ dacă-i într-o parte pământ și restu’ apă, nu-i zice peninsulă, domne?
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment