inventarul rănilor

copilaria mea trece pe un tohan vopsit albastru.
pedalele dau în gol.
alunecă pe cadru.
își rupe pantalonii și himenul și sufletul.
tăria m-a reprezentat întotdeauna.
sămânța de scandal din fructul fricii
și
baloanele din guma roz mestecată două zile consecutiv.
trebuia să fac economie într-un fel.

dacă-mi mai zici că semăn cu tata,
mă supăr. mă încrunt și te înjur de mamă,
apoi plâng în pod înconjurată de saltele și damigene goale.
nu vreau să semăn cu fantome.
cu aburi de plecare
cu dispariții fără urmă.

eu nu vreau să mai aparțin niciunui loc.
eu voi pleca, voi face avere, multă școală
și mă voi dezlipi de sărăcia voastră lucie.
voi avea un soț la costum și voi mânca prăjituri de cofetărie când vreau eu.
voi bea cât suc voi dori
și voi mesteca două gume în același timp
cu arome diferite chiar.
voi avea toate nuanțele de carioci,
d-alea scumpe. nu d-alea ce rămân fără vârf când apeși pe ele.
și nu mă va ploua în casă.
sper că nici în piept.
acolo sunt mai greu de cârpit găurile.
mai ales cele care prind miros de trecut
și se întind tot mai mult, fiind material ieftin.

căruțele cu coviltir mint mereu cel mai frumos.
vând flori, covoare, linguri de lemn și câte un pic de sens.
mi-a zis o țigancă dolofană, cu ochi mai strălucitori decât viața la oraș,
că sunt frumoasă.
că semăn cu fiica ei care a murit din întâmplare.
m-am încruntat și am înjurat-o și pe ea de mamă.
deși nu mi-a zis că semăn cu tata,
a sunat la fel de agresiv.

nu vreau să semăn cu nimeni.
vreau să fiu lăsată singură,
deși mă îndoiesc că am vreun drept să cer privilegii.
în plata domnului, deși refuz să cred că are cunoștințe de contabilitate.
în voia sorții, dacă e atât de flexibilă și te lasă să alegi.
nu vreau să semăn cu nimeni.
căci e dramatic să constați
că nu mai semeni nici cu tine.