Petrescu
O fisură întotdeauna își găsește drumul spre locuri mai adânci de reîntregire cu haosul universal, așa credea și cea de pe lacul semipermanent vânăt ca loviturile de a cincea zi, când tocmai nuanțele încep a se tocmi să se prelingă-n verde de broccoli fiert. Și tocmai în graba de a scoate cartea aia zdrobită la modul cel mai apropiat cu putință de starea sardinelor dintr-o conservă uleioasă de dinainte de a o deschide, mi-am agățat un colț de volumul din stânga, sau din dreapta, sau nu mai contează de unde, era Radu Vancu sau Komartin sau Cosmescu care frecau cu seriozitate de student în preajma titularizării manualul meu de lingvistică, și care acum se încumeta să dețină durerea unei gloate de mii de femei care și‐au pierdut integritatea manichiurii spălatului de vase sau extragerii unui manual dintr-un rând de cărți înghesuite naiba știe cum. Misiunile ca acestea sunt imposibile fără sacrificiul cuvenit.
Dar aici îmi este, nu mă uit prea mult timp la carte cât știu că întârzii și am boticul nerujat, liniuțele de tuș netrase, țigara de dimineață nefumată și o altă droaie de nimicnicii de făcut într-un interval orar care nu se pupă în vreun fel cu realitatea. Șireturile de la teniși legate ca întotdeauna anapoda, gata de a se împrăștia în lume ca tentaculele unei caracatițe la căutat de hrană, se vor dezlega în scurt timp, așa cum mi se desprind și firele de păr din cap pe la jumătate de la stres și viețuit în lumi paralele.
E greu să prinzi viața de mână fără să o urmărești în astral, unde toate par date cu sidef și miros a vanilie ca-n Scandalul lui Gautier, așa te prinzi la ideea că nu mai auzi oamenii, sau îi auzi dar nu înțelegi ce vor să spună, că te gândești la mutabilitatea semnului lingvistic și îți sare un sendviș cu pui de la Mega în față. Na-ți-o bună, acum să nu-mi spui că poți să mai vezi altceva decât efemera materializare a acestei lumi!
În metrou oamenii sunt drăguți și nu prea, se holbează la tine, ori la fata din stânga și la pantalonii ei albi care-i profilează savuros picioarele, iar înnegritul ăla se ridică pe degetele de la picioare și se bălăngăne înapoi cu o sticlă de suc aproape terminată în poziție erectă, iar tot dansul ăsta tantric seamănă tot mai mult cu un spectacol ieftin de știți voi ce. Tu stai și te holbezi și ți-e scârba de tine că te pocnește râsul. Condiția umană e despre animalul din noi, nu? Schimbi la Unirii și tot drumul pe bucățile tăiate în pătrate perfecte la colțuri de culoarea oului clocit e un marș al victoriei, uite asta e o femeie pe care să se scurgă ochii bărbaților călcați cu fierul de dimineață, agentei de pază prin ochelarii cu plus infinit, ce postură, ce impozantă, ceeeee… nu mai contează, poate zic și de rău de mine, dar e mai frumos să zici doar bune ca să începi să le crezi și tu despre tine, nu?! Și schimbi stația de la unu la doi, timp de așteptare: 2 minute, până când analogia cu manualul de dimineață o să fie mai mult decât palpabilă! O experiență redutabilă de aflare la maximă apropiere cu specimenele pe care le-ai studiat pe furiș în stație. Fata aia pare că și-a propus să-și strice ținuta cu un chipiu în vârful creștetului de culoarea lipsei de dorință de viață care mă apucă din când în când. Uite între ăia doi aș vrea eu să stau dacă m-ar interesa băieții de vârsta mea. Păcat că știu deja ce au în cap și cam ce întrebări o să-și pună în următorii 3 ani sau de fiecare dată când ocupă baia de la ultimul etaj al facultății.
Sus, mai repede, ăsta din spate a întârziat deja la muncă sau de ce naiba mă împinge cu genunchii în geantă, mai că nu mă apucă de fund. Unul dintre cele mai frumoase lucruri la metrouri e valul imperturbabil de aer care-ți face freza în ultimul hal când dai să ieși în pasajul de la Universitate. Nicio glumă aici. Pe scările rulante, cu șireturile periculos dezlegate, scot o țigară și număr până la 5, bricheta între degete, cel mare pe buton. Suav și romantic, trag un fum, două, trei, a fost prea repede, mi se face greață ca de fiecare dată, mai am 10 minute până la curs, unde naiba mă grăbesc? Și uite acele perioade interpretate de mințile noastre aburite drept secunde numărate, numărabile, deși aș putea să jur că se dilată și se comprimă cum vor ele, sunt feblețea despre care se tot spune că reprezintă viața, aia din Carpe Diem și care cică n-ar trebui ratată. Că mai am mult sau puțin de trăit, că o-i trece la verde și tot vreo mașină va da peste mine, ori îmi va cădea o bucată de granit în cap din blocul pe care mă sprijin acum ca de Dumnezeu, nici că ar avea vreun rost să mă gândesc, am „Hey You” de Pink Floyd în urechi și ochi care văd neatinsul de deasupra, dar cum poate exista ceva ce nu e cuprins într-o formă, uite o altă întrebare pe ziua de azi, ori care e forma, despre ce este ea și despre ce suntem noi cei care suntem contur și naiba să ne ia de căutători ai certitudinii, cu ea distrugem misterul și nu rămâne decât CO2 și mucurile pe care le găsești pe clădire, în clădire, în scurt timp în capetele tuturor. Romantic, nu? Aici cei care ies te lasă pe tine să intri mai întâi, iar dozele astea mici de galanterie îți fac ziua, când te decizi să le dai importanță.
,,În amfiteatrul ăsta a ținut prelegeri Nicolae Iorga, lucruri ca ăsta ar trebui să însemne ceva pentru voi!” Da, domnule Petrescu, de aia vă aflați și dvs. aici și tocmai postura aceasta v-a făcut numele popular prin toate exemplele de teste rezolvate pentru evaluarea națională.
Un ciocoi bătrân ar spune unii, dar uită-te și tu ce poartă domnul de față astăzi. Reprezentant al unei specii pe cale de extincție, nici c-ai spune că a trecut prin anii ’90, ori comunismul ăla de bucăți de ziar din salam despre care citeam aseară. Intră în sala de curs cu rapiditatea unui spectru, e o dualitate existențială în figura acestuia, deși sacoul în carouri alb-negru mărunt, asortat cu cămașa albă și eșarfa cu un print indescriptibil de la distanța la care mă aflu, dar în perfectă comuniune cu restul imaginii întărite de pantofi și pantalonii călcați impecabil la dungă, vorbesc tocmai despre cât de palpabilă poate fi această imagine satisfăcătoare. Un bonom, adevărat intelectual impetuos, sensibil și delicat, pun pariu că miroase a cărți indeslușibile și puțină aroganță de pe cerul gurii.
– Ei bine, și să termin cu tipurile de explicații științifice ale fenomenelor acestei lumi, vă voi prezenta în cele ce urmează pe cea genetică sau istorică.
This rings a bell, doesn’t it? Complex oedipian, naiba să te ia, taică-miu în picioare! Statornic pe poziții, cu ochi șoimărești atacă fiecare student cu precizia cu care și-ar alege prada, cu toate acestea, atent cu insistența, nu ne dorim interpretări greșite ale unui simplu contact uman, ne alimentăm la nivel energetic, doar!
– Și ca să nu credeți că vă iau pe ocolite, sau (cum ar spune langurosul de coleg de grupă din stânga mea) bat câmpii, ajungem la premizele nașterii lingivsticii ca știință, dacă tot acest lucru mi l-am propus încă de la începutul întâlnirilor noastre.
Da, domnule Petrescu, continuați, asta mi-am dorit să aud după ce ați divagat 20 de minute, cu sens, despre Hegel, Marx, lupta de clasă, revoluția de la 1917, romantismul german, ideea de națiune, o savoare, toți lingăii ăia din pauze care se uite pe ocolite la mine stau la rând după dumneavoastră! Pulsul mi se agită, cafelele, țigările fumate în grabă, nu, furnicături dinspre picioare în sus, îmi înlemnesc obrajii de la roșul viu pe care l-au prins și poziția articulată a zâmbetului nestatornic, mă țin cu dinții de obraji ca să nu râd. Omul are haz.
– Ei bine, pe lângă romantismul german despre care vă vorbeam, o a doua cauză este evoluția biologiei ca știință, și, în special, trecerea acesteia din registrul creaționist, în cel evolutiv! Domnilor, tocmai în acest moment a fost posibilă acceptarea ideii că o specie s-a putut dezvolta dintr-o alta, că o astfel de transformare este posibilă. Ideea că limba este un organism, a fost trecută în accepțiunea generală a oamenilor de știință cu ceva timp înainte, iar concluzia la care putem ajunge împreună cu dumneavoastră la confruntarea celor două fapte este că limba e la fel de capabilă de transformare!
Oh, da, domnule Petrescu, formidabil, așa ceva nu s-a mai auzit, sau n‐am mai auzit eu de pe buzele dumneavoastră când vă uitați în partea stângă a sălii unde se întâmplă să fiu și eu. Îmi îndes capul în foaie și, de bine ce mă plângeam că distanța între masă și scaune în înălțime e prea mare, ei bine, pot să-mi strâng picioarele când simt că mijlocul îmi e cuprins de valuri aburinde de ce vreți voi, să trecem mai departe, telefonul e în geantă, la curs nu avem voie cu ele, nu știu cât e ceasul, e bine și cald și frig aici, și eu vreau să plec, ba nu, mă gândesc la altceva sau la altcineva, ar fi prea mulți, prea multe, de ce eu? Mă dor obrajii de la strânsura dinților, e frumos și mi‐ar ieși aburi fioroși din gură de plăcere, o satisfacție intelectuală din cele pentru sapiosexuali, eu sunt hetero, cel mult bicurious cu apucături de daddy issues, dar nici așa, ăsta are 70 și ție îți place doar ce spune, nu te-ai pupa cu el și cu atât mai mult nu te-ai băga să simți mirosul detergentului cu care și-a spălat pantalonii, o să ai examen cu el și o să trebuiască să rabzi cât se holbează la tine-n gură, scrie mai repede și deschideți naibii un geam aici!
– Ei bine, ultima idee despre care vreau să vă vorbesc este, cel mai probabil, necunoscută chiar și imaginației voastre. Descoperirea limbii sanscrite, limba vechii civilizații indiene, în care s-a scris Ramayana… ce?, încă ce s-a mai scris? … Kamasutra… cred că vă spune ceva.
Scot un gângurit reținut, eu râdeam pe toți pereții capului meu și involuntar cât mă uitam la el.
– Să păstrăm decența, nu vreau să știu că știți, și totuși, e foarte posibil, însă nu știu să spun exact dacă tocmai de atunci vine Kamasutra…
Ba cum să nu, domnule profesor, de vreme ce ne-ați spus… și eu cu mintea mea și degetele între două pleoape fierbinți și umede ca un țărm de continent scăldat de oceane sărate, mai repede, hai, încă puțin, dau capul în jos spre caiet.
– Foarte bine, vă absolviți realitatea cu o decență imensă…
– Tocmai asta voiam să aud, ce naiba, unde sunt și ce fac, să se termine mai repede, sau nu. E bine și cald și am un prof de 70 de ani în fața mea care vorbește despre Kamasutra.
This is the end, my dears, viața e frumoasă la Litere când ai curs cu Petrescu și examenul e în aceeași zi cu al doilea tău profesor preferat, Nicoreanu, poate dacă ați face și voi mai mult contact vizual, rivalul cel dintâi ar cădea ca o piesă de șah răsturnată de pe masă, dar nu, el ne spune de Neculce și nu are o energie sexuală debordantă cu care nu o să-ți treci examenul pentru că, na, nu ne permit normele sociale, să faci sex cu un prof, nici dacă vrei nu poți!
– Cu aceasta am terminat. O zi frumoasă vă doresc. Data viitoare vă promit că vin, nu vă mai las cu ochii în soare cum s-a mai întâmplat!
– Bă, da’ ăsta zici că e fantomă! Au trecut 20 de secunde și deja nu-i în sală! mormăie colega din dreapta… mhhh… el nu e de pe-aici, se știe.
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment