[*Iubește-mă tu], [*Niciodată nu mi-a fost dat să văd], [*Sunt nebună] și [*își conștientiza]
***
Iubește-mă tu, când eu nu pot. O faci mai bine decât mine. Mai ales când mă întorc cu spatele și, crezând că nu mă vede nimeni, desenez litere pe geam. Nu reușesc să duc la capăt vreun cuvânt, ori vreun nume. Oricum ar ieși ceva ce mintea refuză să recunoască. Iubește-o pe fata cu șosete desperecheate. Pe fata avidă de sex. Pe fata care ascultă muzică și o dansează în timp ce mâncarea se arde pe aragaz. Pe fata aia care scrie, aleargă, prinde pești cu mâna și apoi îi eliberează țipând: „Iar a scăpat!” Iubește-o, ea nu știe, nu pricepe că ar trebui să stea locului, nu are nimic de dovedit nimănui, nimic de corectat, măcar, doar de trăit are, ar ști să o facă frumos dacă i s-ar arăta.
Iubește-o tu. Și arată-i
***
Niciodată nu mi-a fost dat să văd o făptură atât de frumoasă. Frumusețea ei nu venea neapărat din alinierea trăsăturilor, ci din privirea ei inocentă, ochii mari, rochia albă, gesturile. Nu întorcea priviri pe stradă, avea un mers stăpânit, reținut, iar capul ușor plecat nu o făcea o țintă pentru golanii nelipsiți ai străzii. O urmăream cu uimire, pașii mă purtau pe urmele ei și zâmbeam cu mulțumirea omului care a descoperit ceva ce-i dă pace, siguranță și încredere. O fată ca asta aș fi vrut pentru feciorul meu. Traversez strada și, la următorul semafor, o pierd din ochi pe fata cea pură. Nu pentru mult timp căci, pe gangul de lângă locuința mea, o aud șoptind nevinovat: „Cât îmi dai pentru un blow job?”
***
Sunt nebună. Alienată, dacă vrei. Dar mi-e bine cu mine. Fac lucruri lumești, firești, am grijă de mine. Unde nefirescul intervine, conștientizez imediat. Ciudat, nu? Sunt cea mai conștientă nebună cu putință. Știu să fac diferența dintre bine și rău, sus și jos ori înăuntru și afară. Știu, nu am nevoie de doctori care să mă-nvețe. Știu! Problema e că fac răul cu aceeași voluptate cu care mă-nvăluie binele.
În copilărie, sora mea se prefăcea că are probleme cu ochii, numai pentru că îi plăcea să poarte ochelari. Mie îmi plăcea să fiu nebună. Mă prefăceam că sunt, știam unde greșesc, dar era atât de plăcut să se spună: „Lăsați-o, e nebună”, că profitam din plin de asta. Și m-au lăsat.
Azi mă plimb liberă prin lume. O observ și râd cu sete de nebunii ascunși neobservați în ea. Fac ce vreau, în cantități sporite, căci nebunul eliberat de prejudecăți toarnă spornic din cornul voluptății. Știu însă că există o limită pe care eu n-am atins-o încă. Și mai știu și că, atunci când o voi atinge, voi fi pierdută pe vecie.
Dar mai aștept puțin. Prea mă distrez.
***
Își conștientiza atât de mult frumusețea, încât adoptase un mers șovăitor, de om care are ceva de ascuns, dar de care nu se teme. Vezi tu, și frumusețea poate fi o povară. Te poți împăuna cu ea, o poți desprinde cu sete de corpul tău, afișând-o cu aroganță ochilor hulpavi.
Rămânea deseori singură, împreună cu ea și se expunea oglinzilor mari cu vehemența omului care caută cu insistență un cusur, dar nu-l găsește. Un oximoron, totuși. Era perfectă și nemulțumită. Nu veni să-mi spui că perfecțiunea este în ochiul privitorului. Era frumoasă și simțea asta ca pe o jignire. Se săturase de atâta frumusețe. Ar fi vrut să treacă neobservată pe stradă. Să intre într-un local fără să-i deschidă cineva ușa. O, ce gest copleșitor, ca mâna ta înmănușată să atingă clanța, ar fi simțit microbii agățându-se disperați de pielea ei și trasând tranșee. Ar fi vrut să pășească grosolan, chiar încercă câteva figuri de mers în fața oglinzii, își încercă noua strategie de mers de câteva ori și reuși, în sfârșit, să-și cocoșeze un umăr. Mai mult nu fu în stare.
Acum zâmbea, înconjurată de prieteni. Alți microbi, într-o lume nepregătită pentru frumusețea ei. Poate, dacă localul va lua foc, va ieși ultima pe ușă. O arsură pe obrazul drept nu ar aduce un deficit prea mare frumuseții ei, nu?
Acum hai, liniștește-te, cititorule. Nu a gândit serios. A fost doar nemulțumită o secundă în plus. Îi zâmbi chirurgului plastician cu noile gropițe, plăti și ieși. Afară, la lumină.
Leave a comment